Manila? Nu prea ai ce vedea acolo, haos, poluare, asta auzisem sa inainte sa merg. 12 milioane de oameni si nimic de vazut? In zona sunt orase mai sarace, mai poluate, mai dezorganizate. Manila le combina si adauga in asa fel incat, pentru mine, este cea mai neplacuta metropola in care am fost.
Manila tipica, blocuri semi inalte si ghetouri legate de un rau incredibil de murdar.
Manila inseamna 17 orase unite, nu stii cand esti intr-unul sau in altul. Fiecare este impartit in barangay (barangay inseamna sat). O metropola formata din sate, 1706 sate. Normal nu intru in detalii privind administratia locala dar asta e un caz special. Fiecare barangay este condus de un “primar” / primarița (au o suma de femei in politica) si cativa consilieri. Rezulta la 7000 de oameni un primar (Bucurestiul ar avea 300 si ceva de mini-primari dupa sistemul asta). E ca in biserica ortodoxa cand fac biserici doar ca sa aiba preasfintitii parohie, astia tot subdivizeaza ca sa aiba functii toti nepotii si soriceii din partid.
Zi si noapte fiesta. In barangay nu sunt bani de capace de canal dar de fiesta da.
O colectie de 1706 sate care fac de toate de ale democratiei de lumea a treia. Sug bugetul local cu proiecte populiste si fanteziste, trec de la un partid la altul in functie de cine conduce. Nu cad vreodata de acord cand e vorba de un proiect de anvergura gen linie de metrou sau autostrada suspendata sau groapa de gunoi. Fiecare vrea pe la el metroul dar nimeni groapa de gunoi, de exemplu. Impartirea asta impreuna cu politica populista complet falimentara si complexul de superioaritate filipinez sunt parte fn cauze. “Suntem prea buni ca sa ne gandim ca gresim”, imi explica un domn filipinez reintors dupa multi ani afara si stabilit in Manila.
Traficul este in general in cantitate nemasurabila, nu ii vezi vreodata inceputul sau sfarsitul. In 2015 a fost declarat orasul cu cel mai greu trafic din lume. Nu, in Romania, Bucuresti, oriunde, nu exista asa ceva, nici in cea mai ploioasa vinere la 6 dupa amiaza.
Trafic. De pe pasarela asta nu vedeam ultima masina, est, vest, nord, sud.
Jeepney e mereu decorat. “Buwelta” este din spaniolul “vuelta”, adica “se intoarce’, face circuit.
Sef peste traficul din manila este jeepney. Dupa al doilea razboi jeepurile americane ramase au fost alungite de filipinezi si transformate in mini autobuze. 70 de ani au trecut si mini uzine in Filipine inca produc jeepuri alungite, blindate in fata si in spate sa reziste la accidente si cu tabla groasa de cativa centimetri. Taximetristii se tem de ele ca dracul de tamaie, ” jeepney can destroy taxi” mi-a spus un domn taximestrist, scurt si la obiect, cand l-am intrebat de ce le lasa sa se bage in banda lui. Nu pot descrie cum se baga si ce fac in trafic dar ii inteleg, altfel nu ar ajunge niciodata nicaieri. Motorul e ca cel original, adica polueaza de cateva zeci de ori mai mult decat un euro 3.
Regula 1 la jeepney : stai in fata sa ai de ce te tine.
In jeepney incap cam 15 persoane, pretul pe calatorie e 7 pesos, adica vreo 60 de bani romanesti, indiferent unde mergi. Unul nou costa cam 20 000 de dolari si este practic pe viata, adica mori tu inainte de a-l da la fiare vechi.
O treaba unica pentru un oras asa de mare e ca practic nu are retea de transport public cu autobuze. In a treia zi in oras am realizat ca eu nu am vazut un autobuz de transport local inca. Exista autibuzev prin ceva cartiere dar sistem nu. Metrou, de asemenea, nu. Au un un tren suspendat care acopera sub 20 % din oras. Nu trebuie sa mai zic ca sunt linii diferite, companii diferite, sisteme de bilete diferite, este Filipine…Intr-o zi a trebuit sa merg cu trenul asta. Cand l-am intrebat pe baiatul de la receptie a ramas perplex. Desi suntem in centrul centrului statia e la vreo 3-4 km noi. Ajung la statie si ma pun la coada. Trec vreo 3 sau 4 garnituri pline, ce spatiu a ramas liber de la cei ce au coborat s-a umplut din coada din fata mea. Reusesc sa urc. In vagon suntem la 200 la suta capacitate. Aici nu e ca in India unde cum necum si un Octogensr se extragea din autobuzul cu 150 de oameni. Aici esti blicat si nu poti cobora la statia la care vrei. Mi s-a inamplat si mie.
Taxiurile si mersul pe jos au fost modurile de a ma misca. Taxiul curat, frumos, Toyote relativ noi, ieftin. Poate prea ieftin, de multe ori ma gandeam ca profit din munca aluia. Si eu si el in pierdere, am realizat ca desi stateam o jumatate de ora in taxi mergeam doar doi kilometri. Mersul pe jos este foarte dificil. De multe ori e imposibil sa treci strada, șase benzi si nu semafor nu nimic. Poluarea e la maxim, te ustura pe gat din prima zi… Mai rau ca tot e problema trotuarelor. Sunt ocupate, am vazut magazine care erau pline ochi de marfa si vindeau de pe trotuar. Magazin de biciclete plin pana la refuz de cutii si vanzand, reparand asamblind bicicletele pe trotuar. Mii de restaurante mobile pe trotuar. Familii intregi cu adaposturi de carton pe trotuar.
La obiective de vizitat foarte slab. Intramuros, orasul vechi unde au stat spaniolii cat au fost colonisti este unul dintre ele. Catedrala din Manila se afla aici, interesanta dar nu asa de mare sau impozanta cum ma asteptam de la o tara care a fost condusa si exploatata de biserica catolica 300 de ani.
Singura zona mai verde si curata, 1 la suta din centru.
Faleza marii este alt obiectiv. Apusul de soare in golful Manilei este foarte laudat de filipinezi. Este frumos dar exista o problema. Marea este ca petrolul, neagra si uleioasa de nu iti vezi palma daca o bagi in apa.
Manila are de toate. Zgarie nori enormi, oameni care umbla doar cu elicopterul, mall-uri cu orice marca vrei, miliardari. Bogatia e multa si mare dar ce mi-a ramas in minte este negativ, ghetoul ireal numit Happyland, ultra-suprapopularea, numarul oamenilor in saracie maxima, traficul si poluarea, diferenta fantastica dintre bogati si saraci, nepasarea, fata de familia care traieste pe trotuar, de ala care arunca punga cu resturi de fast food pe jos, de orice si oricine. Oras unde sa fie mai rau de trait nu am vazut pana acum.