Odata coborat de pe munte reincep satele. Pe partea asta a muntilor e tot o vale cu un râu dar e mai lata si implicit mai populata. E exemplul perfect de cum sa pierzi turistii construind si populand.
Primul sat, Muktinah, e mare si plin de hoteluri si restaurante. Nepalezi si indieni vin cu masinile, e cea mai buna ocazie de a te apropia de munte daca vrei sa mergi cu masina. Ca un fel de Transalpina sau Transbucegi, au facut sosea cat de mult au putut si s-a umplut muntele de masini de teren.
Primul sat cand cobori de pe munte. Circuitul ar mai avea 100 de km dar practic se termina aici. In jos s-a construit si populat, poteca e un drum prafuit si plin de vehicule. Un sat hibrid. Casele arata ca cele clasice dar sunt mult mai mari aceasi masura cu cele moderne.Aproape toti care coboara de pe munte incearca sa continue sa mearga pe jos pe vale prin sate, suntem la 3500 de metri si sunt destule da vazut, circuitul clasic include toata valea in jos. Multe au fost, putin mai este. Mai totul alterat, la sosea lucreaza intr-una, o largesc si maresc, peste tot se construiesc hoteluri. De vazut – Kagbeni, un sat la confluenta a trei vai. Este interesant prin pozitie si prin agricultura care se practica, are terenuri foarte bune, rar la altitudinea asta si cultiva tot felul.
Satul Kagbeni, invidiat de satele vecine. Se cultiva de toate, pamantul roditor e rar la inaltimea asta. Puterea naturii. A se observa cat e de lata albia raului. Cand se topeste zapada firicelul de apa care e raul acum o umple. Urmatorul sat e de fapt un orasel, Jomson, la o zi de mers. Aici e si aeroport si cu ceva noroc se poate lua un zbor pana la Pokhara, orasul mare din zona, care are autobuze si zboruri pentru Kathmandu. Noroc insemnand daca ăia zboara in saptamana respectiva si daca nu e vant. Avioanele sunt de 16-18 persoane si nu rezista prea bine la vant.
Autobuzul local te umple de praf. E autobuzul tanc, merge pe soseaua bombardata 10 ore zilnic. Unul normal nu cred ca ar ajunge nici in prima zi la destinatie. Soseaua de acum, poteca de pe vremuri . Nu e de mirare ca turistii abandoneaza. Bariere sau alte protectii – lipsa in general.Care nu abandoneaza in Jomson abandoneaza in urmatorul sat, Marpha. Drumul e din ce in ce mai plin de praf. Statul nepalez a incercat sa faca poteca de turisti pe celalat mal al raului dar nu am vazut decat doi straini pe ea.
Satul Marpha e vechi si perfect conservat. A avut noroc ca au pus soseaua la 100 de m de sat, adica nu trece prin el si a ramas asa cum era pe vremuri. Destule pensiuni si restaurante dar nu afecteaza mult autenticitatea. Aici am gasit prima camera buna dupa o saptamana si am facut primul dus fierbinte dupa 10 zile si 9 nopti de frig. Merita sa mergi pe circuit numai sa vezi cum e sa faci dusul asta.
Nepal are o problema cu combustibilul. Au defrisat la maxim si nu mai au lemn. Gaze si petrol nu extrag, importa din India, care Indie nu prea are nici ea si importa de la altii. In plus trebuie sa le mai transporte zile multe si sa le urce pe munti, in consecinta preturile sunt foarte mari. Lumea sta pe frig si gata, s-a obisnuit asa. Cand fac mancare sunt extrem de atenti cu lemnele si gazul. Situatie mai grea cu combustibilul nu am vazut.
Satul Marpha, arhitectura a ramas intacta. Cam asa arata un hotel, aici curtea interioara. O camera, una dintre cele mai bune pe care le-am avut. Incalzire lipsa, gauri pe sub usa e normal sa fie. Dusul deobicei e solar si apa se incalzeste de la o chestie ca asta. Calda-calda nu e niciodata. Daca ajungi seara nu mai e deloc calda. Aici faceau mancarea in oala din centrul aparatului solar.Singura solutie e sa te obisnuiesti sa faci dus ca domnisoara…De aici in jos greu sa vezi urma de strain. Eu tot am incercat si am mai mers pe jos o zi dar mi-am dat seama ca nu se merita. Am luat autobuzul, 3 ore pe 30 km, pana aproape de urmatorul sat mare, Tatopani. Pana aproape ca asa de tare m-a zguduit si ca a inceput una langa mine sa vomite. Am preferat sa cobor si sa mai merg pe jos o ora. In sat – niste izvoare geotermale foarte fierbinti. Aici am petrecut doua zile, mai tot timpul în bazine sau pe langa ele.
O doamna vanatoreasa cu prastia maimutele din graduna. In 50 de km am ajuns din muntele de nu puteai respira in zona cu maimute. Am uitat de munte si de toate, taota ziua in bazinul fierbinte. 5 lei nu pot aduce vreodata mai mare satisfactie. Lumea ara si planteaza, nu mai stii ce anotimp e.O ultima vedere din vale spre munti dar nu mai e ce a fost, afara e cald si flori in floare. Natura inca extrem de frumoasa, muntii inca se vad, satele pline de lucruri interesante dar masinile si praful te fac sa vrei sa pleci cat mai repede.
Alt autobuz, apoi o masina de teren si am ajuns in Pokhara, al doilea oras ca marime si centru turistic, un fel de Brasov al Nepalului. Orasul e inconjurat de munti si are un lac foarte mare. Se pot practica tot felul de activitati de la mersul cu barca la saritul cu parasuta si zburatul cu un miniavion pe langa varfurile muntilor. Plin de turisti, multi din cei care nu por urca pe munte vin aici si stau ca in statiune. E relaxat, mai curat, ieftin, conditii de cazare si mancare bune.
Lacul Pokhara, lumea munceste, pescuieste. Eu la terasa toata ziua, relaxare inca 3 zile. Inapoi spre Kathmandu, trafic si bataie de cap, 8 ore pe 200 km.Din Pokhara sunt o suma de autobuze spre Kathmandu. Dupa 8 ore pe 200 km si cateva evenimente am ajuns la Kathmandu.
Undeva la un punct de control am vazut niste hârtii cu numarul de turisti din fiecare tara care fac circuitul. Romania – mult mai prost decat ma asteptam. Pana si Bulgaria cu populatia la mai putin de jumatate a trimis mai multa lume aici. De Cehia si Polonia nu mai zic. Multe tari mai sarace care trimit mai multa lume. Cauzele sunt multe, ma gandesc eu, dar asupara uneia am sa ma opresc, costurile.
Romania, 33 de oameni pe an. Am avut curiozitea sa caut daca vreo agentie din Romania are circuitul. Exista una si cere 2500 de dolari. Am pus pe hartie costurile medii la tot de la aterizare la decolare, la exact ce ofera agentia respectiva. Nu sunt ale cheltuielile mele, nu ar fi relevant, sunt costurile normale, tipice. Este unul din cele mai bune exemple pe car lenputem avea in lume pentru ca practic esti obligat sa faci acelasi lucru ca ceilalti turisti, alternative nu prea sunt. Adica, in sat sunt 4 case de oaspeti si restaurante toate la fel, toate acelasi pret, sus refugiul e doar unul si totinplatim la fel, la fel cu ompaniile de autobiz. Toate preturile sunt in dolari.
600 – bilet Bucuresti – Kathmandu. Cu un pic de efort si timp se gaseste si sub 550.
5 – taxi aeroport Thamel, dus intors. Maxim, se poate si la sub 2 dolari daca imparti la 4 per taxi.
12 – autobuz pana la orasele de pornire sosire, dus – intors.
91 – bilet avion Jomson – Pokhara, sa nu trebuie sa iei autobuzul.
30 – cazari – 3 nopti in Kathmandu si Jomson, camera dubla, hotel ok, nu bomba, nu frumusete.
60 cazarile pe munte. De fapt mai mult pentru micul dejun ca la cabane e gratis cazarea daca mananci de seara si micul dejun. Eu am stat in general la ce a fost mai bun, in majoritatea satelor nu ai de ales, toate cazaprile sunt la fel de proaste.
Total 798 dolari, maxim, cu toate rotunjite in sus, biletul si cazarile le-am pus la maxim si neconsiderand reducerile pentru grupuri. Sa mai zicem 200 de persoana pentru ghid, ajungem la 1000 de dolari cost. Permisele.de intrare 30 de dolari nu le pun ca nu aparvincluse innpretul agentiei. Asta inseamna 1500 profitul agentiei pe cap de om … Fiecare is face banii cum stie mai bine dar clientii invata. Chiar eu vroiam sa merg pe Ararat cu acea agentie.
