Bolivia – coca, indigeni si senzatii tari. 

“The Lonely Planet”, etalonul in ghiduri de calatorie, zice de Bolivia ca e “iritanta”. Am facut ochii mari, LP critica rar. Iritanta, enervanta, tara de batuti in cap as adauga. “Toscos”, “neciopliti”, sa-l citez pe un domn ofiter de la granita peruana. Fara nici un dubiu in conditii normale cea mai complicata tara din America de sud. (Venezuela face exceptie, condiții  anormale temporar). 

Pe de alta parte… Bolivia e unica si uimitoare. El Altiplano, podisul de la 4000 de metri altitudine, e populat ca si cum ar fi teren normal. Lumea are energie, forta, dorinta de viata. Nicaieri nu sunt mai multi indigeni. Felul de a calcula riscul e ca nicaieri altundeva. Nu prea se gandesc de doua ori. Numarul unu pe continent la alcoolici, la gravide minore, la accidente rutiere per mia de locuitori… Nu te plictisesti, nu e zi sa nu ramai cu gura cascata de cateva ori.

Bolivia profunda.
Bolivia e singura tara semnificativa de pe continent care cere viza la români. M-am prezentat la consulat cu dosarul si multa speranta. Speranta mi-a fost taiata din scurt de receptionera. Ca nu e scris numele de familie cu litere mari. Ca nu e fondul la fotografie rosu. Ca nu am coborat nu stiu ce rezervare pe o noapte. Bilet de intors verificat la sange. 3 vizite la ambasada, 18 euro numai in copii si imprimari, nervi la maxim. La ridicare ma anunta domnul consul cu breton pana peste ochi ca e gratis desi cu o zi inainte imi scrisese pe o hartie ca e 65 de euro.
 “Bienvenido al estado plurinacional de Bolivia”, deja anticipam ca o sa fie tara de senzatii tari. De fapt am intrat in Bolivia cu vreo 500 de km inainte de a intra oficial in Bolivia. Nordul Argentinei nu mai e Argentina. Nu am vazut 5 argentinieni fara origini si infatisare boliviana in 5 zile. Mancare boliviana (lipsa fripturii de vaca), muzica andina prin baruri, arhitectura boliviana si darapanare si mizerie boliviana, sa nu ma feresc de cuvinte. Cucerire prin migratie, terenul e foarte prost, deșert, argentinienii nu vor sa traiasca in “el Norte”, tara e oricum enorma si putin populata. 

Granita La Quiaca-Villazon. 99.9 la suta bolivieni, marea majoritate a traficului fiind spre Argentina in dimineata asta.
Ajung la 6 seara la frontiera La Quiaca-Villazon. Mi se recomanda sa nu trec seara ca e cam periculos. A doua zi trec, nici o problema, pe partea boliviana tot ce vrei, cazare, mancare, transport. Preturile scad, mai tot costa de 3 ori mai putin ca in Argentina. Scad si calitatea si varietatea. Totul e facut local, dispar lanturile de farmacii, supermarketuri, gelaterii. Cu mancarea se pare ca va fi greu. Restaurante nu prea sunt in orasele mici, doar ceva mancare rapida. Igiena e intre inexistenta si dezastruoasa.

Supa de cartofi prajiti.
Specialitate boliviana. Cartofii deshidratati ai reconstruiti, gaina tare ca intotdeauna.Oricum cea mai buna mancare inainte de La Paz.

Pământul e special, in mare parte un podis desertic la se peste 4000 si ceva de metri. Dublati altitudinea platoului Bucegi si imaginați-va jumatate de Românie pe acolo, Bucurestiul inclus. Altitudinea e principala problema. Eu tot nu inteleg cum au construit o tara 4000 de metri. Cerul incredibil de senin si albastru cum numai prin Atacama am vazut. Peste tot darapanare totala. Nici pamantul nu ajuta dar nici felul de a construi case sau planifica localitati. Pana acum cel mai urat oras pe care l-am vazut a fost Juliaca, Peru, imediat dupa granita boliviana. Cel mai urat din toate calatoriile, nu doar din asta. Se pare ca Juliaca va fi cel putin egalata. Altitudinea se simte.

Oras tipic din desertul din sud.
“Au trecut alegerile si gunoiul nu se mai colecteaza”, explicati e scurta si tipic boliviana.

Restul e tropical, o coborare foarte abrupta si direct in jungla verde. Cel mai clar exemplu, “The Death Road”, “soseaua mortii”, te urci pe bicicleta la 4600 de metri cobori direct pana la 1200. De la inghet la paradis tropical cu banane si pasarele, o ora jumatate pe bicicleta la vale. 

Bolivia are mai indigena populatie, vrei sa vezi “cholitas” aici e locul. Nu doar din cand in cand ca in Peru sau Ecuador. Peste tot, oricand vezi persoane indigene îmbrăcate traditional. 

“Cara de pocos amigos”, fețele neprietenoase abunda.
Cholitas peste tot, in general muncind.
Limbile andine se vorbesc, le auzi pe strada oricand. Prima data cand mi s-a intamplat sa nu ma mai înțeleg cu cineva in spaniola a fost aici. Doamna ospatarita la o rotiserie de gaini in Potosi vorbea doar aymara. La vreo 70 de ani, foarte simpatica, cu palaria pe cap si poncho-ul colorat a incercat sa ne faca la nota de plata. A adaugat cam 50 la suta asa din scurt. Mai tarziu am realizat ca e cel mai normal si comun lucru in Bolivia. 

De la granita iau microbuz pana in primul oras mai mare. Zice ca pleaca imediat dar sta pana se umple. Cand pleaca observ ca toti barbatii din microbuz, inclusiv soferul, scot pungi cu frunze de coca si incep sa mestece. Soseaua de la granita pana la Salar de Uyuni inseamna in buna parte o dâră din  pamant prin desert. Cele mai proaste drumuri din America de sud ati ghicit cine le are. Se merge incet, muzica andina in autobuz, lumea resemnata. 

Tot felul de paturi si blanite prin masini. Punga de coca e in mana la fiecare barbat, oricand,oriunde.
Toaleta e peste tot. Desert fiind nu prea e vegetatie si asta poate fi o problema uneori.
Geamurile  pasagerilor nu se pot deschide, doar al soferului. Nu ne foloseste mult, partea din fata a autobuzului e separata de rest. Asta ajuta si cu alta practica des întâlnita in Bolivia, bautul la volan. Am observat ca soferii si asistentii de sofer beau multa Coca-Cola, mereu la cutie, clasica cutie rosie. Ma gandeam ca pentru oboseala. Peste cateva zile aveam sa mai observ alte detalii. Pe cutiile rosii sunt niste medalii cum mereu vezi pe cutiile de bere. Cola lor era de fapt berea nationala, Peceña, 5.2% alcool. 

Preferata soferilor bolivieni.
Cum necum am ajuns. Lumea se declara multumita ca nu s-a stricat autobuzul, ca nu am facut accident, ca nu ne-au blocat protestatarii drumul. Care protestatari intreb? Oricare din ei mi se raspunde, Bolivia e campioana mondiala  la proteste si manifestatii. In La Paz aveam sa inteleg ce inseamna asta.

Llame e marginea drumului. Animalul national.
Cazare la primul hotel, fix langa autogara, dupa 10 ore de drum nu am chef de cautat. Seara ies pe afara. Cumva am uitat cheia in camera. Receptionerul imi da o copie sa intru dar nu se potriveste. Apoi alta cheie si alta si alta, de fiecare data un drum pe scari pentru mine. Pana la urma vine un baiat cu 50 de chei si le incearca pe toate. Apoi seful lui si le incearca inca o data. Usa nu se descuie. Doua ore de incercari si eu eram mort de oboseala si de frig. Pana la urma sparge geamul la camera si mi-l imputa mie, e vina mea ca am lasat cheia in camera. E Bolivia, nu are rost sa le explic ca e si a lor ca nu au rezerva.  
Banda izoliera pe robinet sa nu te curentezi. Fire expuse contactului cu apa. 6 minute palpitante de fiecare data.
Primele impresii au confirmat din plin reputatia. Nebunie, darapanare, calitate proasta la tot, tepe dar si peisaje incredibile, autenticitate, energie maxima. Prima zi mai interesanta nu am avut in nici o tara sudamericana. 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.