Distractie la 5500 de metri, circuitul Annapurna, Nepal.

Vine dimineata, te trezesti in camera inghetata, iei ceva de la bar ca esti obligat si incepe o noua zi pe muntii himalaieni. Iesi din sat si iei poteca totdeauna paralela cu raul si incepi sa urci. Exista niste reguli nescrise si prostesti. Una din ele e sa pleci cu noaptea in cap, la 6- 6:30 sa fii pe drum desi e bezna de intuneric. Adevarul e ca si seara la 8 esti in pat. Totusi riscul de a te accidenta si pierde pe intuneric e mult mai mare. Apoi ajungi prea devreme la destinatie si stai si omori timpul uneori fara curent si mereu pe in frig camera. Am incercat sa aflu de pe la co-drumeti de ce se intampla asta si nici o surpriza. Motivele gasite sunt relevante pentru timpurilor in care traim : ne trezim cat mai devreme din dorinta de a maximiza, suntem stresati sa ne vedem cu rața in sac cat mai repede, sa ajungem primii daca cumva e criza de camere la destinatie. Aia de la cabana si ei contribuie – prefera sa scape de noi la 6 dimineata sa aiba liber pana la 12 cand incepe sa vina noul val.

Eu m-am pornit la 9 dimineata ( bineinteles singur ) dupa ce m – am bucurat de cafea si peisaj. Am decis sa fac doar 10 km pe zi pana ajung iar in sate  pe partea opusa a muntelui, sa povestesc cu hamalii, ghizii, reparatorii de cratiti, proprietarii de cabane,  sa fac poze, sa ma bucur de natura.

Ce se cara cu camionetele se cara acum cu magarii si cu hamalii.

Din ultimul sat, Manang, incepe o poteca bine marcata. E alta treaba, nu mai sunt masini, caini, praf, case. In schimb apar o suma de magari si hamali carand provizii pentru cabanele de mai sus. Cel mai urat lucru vazut sa in Nepal e situatia hamalilor. Nu cred ca am vazut munca fizica mai grea vreodata pe undeva. Mai urata, mai mizerabila, mai periculoasa – da, dar mai greu de facut fizic nu. Un hamal cara inre 25 si 45 de kg in mod normal. Legea zice maxim 15 kg dar carand 15 nu iese la socoteala. Principala problema e parazitismul agentiilor, adica tu te duci si zici ca vrei sa urci cu ghid si hamal si ei iti gasesc. Agentia ia drept comision mare parte din bani. Caz concret, din cei 30 de dolari dati de unul pe zi pe hamal vreo 10-12 ajung la hamalul insusi, restul la agentie. (” Hamalul insusi” e incorect spus, exista si hamale. Sunt turiste, in general din lumea anglo din cate am inteles, care vor neaparat sa aiba hamale nu hamali). Din aia hamalul/hamala isi ia bilet de autobuz, mancare, butelie, haine groase, lanterne,  ghete (de ghete se plang cel mai mult ca se rup mereu), etc. In conditiile astea trebuie sa carebagajul  la minim doi turisti, adica vreo 30 de kg. De multe ori la 3. Pe langa astea adaugam si lucrurile lor personale. Expeditia dureaza cam la 2 saptamani si cum e in conditii dure trebuie sa aiba o suma de lucruri proprii, parte din ele enumerate mai sus.

In cifre. Are 53 de ani si de 30 face meseria asta. Are 50 de kg si cara cca 35  in spate acum. 70 la suta din greutatea corpului sau cand 20 la suta e maximul recomandat.
17 ani si o cariera lunga inainte. Unii turisti zic ca e alegerea lor sa care atat , bineinteles ca da dar ce alternativa au ?

Am ridicat cativa rucsaci de ai lor si nu am mers mai mult de 30 de metri. Imposibil, nici acum nu înțeleg  cum pot merge pe pantele alea si cu lipsa de aer care e. E cam ca atunci cand te muti si cari salteaua sau ceva mobila. Se odihnesc din 100 in 100 de metri – aste e singura chestie care mai explica ceva. Intr-o zi am cunoscut un hamal care avea 53 de ani si cantarea 50 de kg. Rucsac de 35 de kg. Zilnic 8-9 ore asa pe pantele de mergeai si in 4 labe, plus ca rucsacul nu e de calitate si nici echilibrat. De mancare doar vegetale. Din cand in cand mai apar personaje inedite. Cum nu sunt servicii de nici un fel  la atitudine vin tot felul de vanzatori si reparatori itineranti. Favoritul meu –  reparatorul de oale si cratiti. Merge cu niste genti si pungi pline de piese si repara ce e de reparat pe la cabane

Reparatorul ce cratiti si oale si arsenalul sau carat in pungi de rafie. Parca te facea sa te simti prost cand tu cu tot echipamentul si pregatirea abia te târai.

Incet incet peisajul se schimba. Valea e si mai adanca, versantii si mai abrupti, muntii albi se vad mai aproape. Din ce in ce mai putina vegetatie, dupa 3500 nu ma cresc arbori, lumina e mai puternica, te ustura ochii si cu ochelari de protectie, vantul si frigul sunt si mai puternice.

Apar yak, ei nu pot trai la sub 3000 din cauza ca e aerul prea gros. Cu restul animalelor e invers, nu pot urca peste 3000 – 3500 ca e aerul prea subtire. Exista cai, magari, niste capre, chiar si cate un nebun de caine care sunt adaptati la altitudine. In general animalele de sus sunt diferite, caprele mai blanoase, caii si cu ei parul maimare si mai scunzi.

Animalele toate mai pufoase dupa 3500. Pe vitelul de yak asta mic puteau deja sa il tunda sa faca ciorapi din blana lui. 

Dupa o saptamana si ceva de mers se termina valea. Pur si simplu, da intr-un perete. De sub perete izvoraste raul pe langa care am mers o saptamana. Toata lumea se opreste la una dintre cele doua cabane / refugii dinainte de varf. Sunt destui care vin pana aici si se intorc inapoi. Nu pot suporta altitudinea de peste 4000 de metri. Nemtii pe locul 1, la treaba asta, precautie maxima. La unul din cele doua refugii situate la o ora distanta unul de altul lumea petrece  ultima noapte inainte de varf. Desi unul e la vreo 4500 m si celalalt la 4900 m multi zic ca e mare diferenta in cum simti altitudinea, ca la ala de sus e foarte greu sa adormi daca nu ai facut aclimatizare inca o zi la ala de jos.

Valea pe care am mers 100 de km se termina brusc in peretele asta. Raul e doar un firicel aici. 

Eu am noroc ca suport altitudinea bine si m-am dus direct sus. Dupa un urcus pe niste stanci abrupte si pline de bolovani dislocati am ajuns la refugiu. Mancare prezenta dar putina, varietate si preturi mari, un sandwich 5 euro, curent nu, lemne sa faca focul in sala de mese nu prea – a tinut o ora si ceva  focul. Pe afara frig si vant rau de tot. Vreo 40 de persoane, tot felul, multi cam speriati de ce vedeau, destul de rezervati si stresati. M-a intrebat unul ce sac am si i-am zis ca nu am. Niste spanioli cu care  mai povestisem mai sa verse ceaiul pe ei. Tara cu oameni mai frigurosi nu exista, asta stiu sigur, dar la astia in varful muntelui nu ma asteptam. . M-au luat la cercetari asupra echipamentului, care e secretul. Unul ma intreba in continuu cu ce sosete dorm ca el doarme cu 3 perechi si tot ii e frig. Altul de fular si cu ce si cate caciuli ca lui ii e frig la cap.

La 6 seara eram bagat in pat, fara curent si far apa, prea frig sama sterg cu prosopul umed ca in ultimile 6 zile. Imbracat cu tot ce aveam plus 3 pãturi nepaleze, fiecare de 3 kg si ceva peste mine. Adaugate toate erau insuportabil de grele. Daca ramanea un picior afara imediat il simteai inghetat. Spaniolul cu caciuli a avut dreptate, pe la vreo 3 dimineata imi inghetase si capul. De dormit oricum nu am dormit,  pe langa frig si rau de la stomac dupa mancarea de inalta altitudine. La 4 trezirea si pregatirea de urcare. Apa in sticla bocna, mi-a cinfirmat ca a fost cam frig. A doua zi cand m-am uitat la meteo am cam ramas blocat, minus 16-18 grade in noapte precedenta afara si implicit in camera mea cu gaura de 2 degete pe sub usa.

Peisaj lunar la 5000 de etri. Nimic nu mai creste, nimic nu mai supravietuieste.
Sus mai toate cladireile au protectie anti vant.

Porniea spre varf a intarziat cu vreo 45 de minute. Cum nu aveam ghid sau hamal nu stiam pe unde sa o iau, ce poteca sa vezi in bezna aia? Alta problema era ca la 50 de metri de refugiu poteca o lua pe dupa niste stanci si daca apucau aia cu ghid sa se bage dupa stanci, adio, nu le mai vedeai lanternele si trebuia sa astepti altii. Pana la urma am gasit sa ma lipesc la un grup. Dupa vreo 3 ore merse cu incetinitorul din cauza lipsei de aer, la 5000 a inceput sa ma ia bine si pe mine, am ajuns la maxim. Sus peisaj lunar, nu creste nimic, lumina foarte ciudata si puternica, frig de nu mai zic si vant. Vantul de fapt este si motivul pentru care se pleaca asa devreme, dupa pranz se pare ca sufla foarte tare si te poate lua.

In sfarsit dupa 8 zile si multe suferinte varful.

Din varf incepe coborarea directa si fara oprire, vreo 3 ore si ceva numai pe pante foarte inclinate, ori ai genunchi ori ai probleme. Per total nu a fost extrem de greu traseul insusi, si in Romania avem destul la fel de abrupte si chair cu mai mare pericol de alunecat si cazut. Diferenta vine  de la altitudine in primul rand, de la probabilitatea de a se schimba vremea si de la izolare. Daca pici si iti rupi ceva elicopterul te scoate si ala incepe de la 2500 de dolari. De murit mai moare cate unul care are probleme cu inima. Evenimentele majore sunt rare, in 2014 au murit 43 de persoane  langa varf cand i-a prins o furtuna de zapada.

In partea cealalta dupa varf avem vedere spre Dhaulagiri, alti munti alta distractie.

Coborand vezi o manastire  budista nou nouta si mare si stii ca ai scapat cu bine. Mai jos de manastire e un sat turistic cu de toate. Eu m-am bagat direct la cel mai bun restaurant – bar, Bob Marley’s se numeste si are patroni israelieni – asta da globarizare. Mi-am luat tot ce am vrut, rasplata dupa o 9 zile de lipsuri.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *