Sate de munte din Nepal, circuitul Annapurna.

Himalaya e natura extrema. Cele mai greu de atins puncte de pe pamantul neacoperit de ape sunt varfurile Annapurna si K2. Varfurile insele sunt pentru profesionisti. Cei de rand rar trecem de 6000-7000. Annapurna Circuit si Everest Base Camp sunt cazurile unde omul de rand se apropie de maximele naturale. Usoare nu sunt, ajung pana intre 5 si 6000 de metri dar cu vointa se pot face. Partea importanta e ca sunt singurele ocazii pe care le ai sa te apropii de muntii cei mari.
Eu am ales sa fac circuitul Annapurna. Everest Base Camp o sa urmeze curand, deja am luat virusul himalian. Pana nu ajungi la fata locului nu prea poti sa iti faci o idee clara despre cum e, cel putin eu nu. Se merge in jurul varfurilor Annapurna. Urci pe vale, treci muntele vecin cu Annapurna si inapoi pe alta vale paralela. Ca in Carpati doar ca de patru ori mai inalt, distantele sunt mai lungi si izolarea mai mare. De lipsa aerului nu mai zic. Nu urci pe vreun munte escaladand, nu franghii sau gheata, nu butelii de oxigen sau alte minuni. Aproape pe tot traseul sunt sate cu case de oaspeti si mancare, spre varf cabane si ceva mancare.

Annapurna e acolo. De multe ori nu se vede muntele insusi dar sunt destule alte lucruri care iti amintesc unde esti, precum frigul, vantul, raul asurzitor, etc.
Cand zici treking in Nepal cateva cuvinte apar foarte frecvent. Perioada anului, vreme, echipament , altitudine, pericol natural, ratacire. Le mentionez pe scurt, nu am de gand sa scriu ghid turistic – sunt destule.
Treaba asta se face doar primavara, martie-mai si toamna octombrie-noiembrie. Vara e problema cu musonul si ploaia, iarna prea frig. Eu am prins primele zile din decembrie si a fost FRIG. Desi e mai aglomerat si ceva mai scump e bine sa mergeti in octombrie sau aprilie – mai. E varful sezonului dar si cel mai cald. In general cand e vorba de treking in zone reci faceti-l in luna aia cand e mai cald. Eu nu sunt friguros deloc, chiar imi place, dar sa dormi la -15 fara foc ca acum sau sa stai ud fleasca zile intregi la 2-3 grade ca pe W in Chile nu se merita, poate strica experienta.

Daca vii cu tot echipamentul de acasa o sa ai un rucsac mare si greu. 9 din 10 oameni pe care ii intalnesti in Nepal nu au venit doar pentru Nepal. Daca tot dai banii pe bilet sa vii in Asia e probabil sa vrei sa ajungi si in India sau Tailanda sau altundeva. Unu, te saturi de carat echipamentul de munte. Doi, dai mai mult pentru bagaj la biletul low cost din Nepal pana in India decat te-ar costa sa inchiriezi tot echipamentul. In Nepal se poate inchiria si cumpara echipament. Sunt sute de magazine de produse de munte  in cartierul Thamel din Katmandu. De cumparat mai totul fals, sute de magazine vânzând copii chinezești de greci si pantaloni  North Face (sau North Fake cum zic nepalezii) la 10-15 dolari. Sunt si magazine ce par oficiale dar nu stii sigur si e si mai scump ca in Europa. E posibil si sa inchiriati orice, pretul normal e de 1 – 1.50 euro pe piesa pe zi, piesa insemnand perechea de bocanci, pantaloni, sac, etc.

Atentie la echipament. Principala capcana e sa ai prea mult, a doua sa nu ai ce si cum trebuie. Solutia e sa pui rucsacul in o geanta de asta si sa platesti un nepalez sa il care cu puterea capului.  Geanta nu are bretele, cantareste vreo 30 de kg si sunt doi rucsaci bagati in ea.
La drum. Totul incepe cu un autobuz. Din Thamel spre zona Annapurna pleaca o duzina, toate la 7 dimineata. Mai toate de clasa turistica inseamnana confort cam ca in Romania. Mai exista si clasa locala la care am sa ma refer mai jos. Cu turistica dai 600 de rupii, 23 de lei si dupa 7-8 ore pe drumuri bombardate esti in Besisahar, punctul de plecare al circuitului Annapurna. Asta daca nu iei autobuzul gresit, ca mine. A trebuit sa cobor si sa iau unul local pe ultimii km intr-o aglomeratie umana imposibil de descris. Dupa noroc poti avea parte si de aglomeratie animala, capre, pui de gaina si alte orãtãnii in autobuz sau pe autobuz. Toate ar fi fost bune daca drumul nu era asa plin de serpentine si gropi. La fiecare curba vin oameni peste oameni, capre peste gaini, bagaje peste toti si toate.

M-am urcat in autobuz gresit si a trebuit sa iau autobuzul local. Transportul e dezastru, si cand au autobuz bunicel nu au drum...

Ca in Romania anilor ’80…
Circuitul incepe din Beshisahar are 210 km daca chiar vrei sa-l faci tot pe jos. Mergi in jurul a 4 varfuri, Annapurna I – IV, cel mai inalt Annapurna I are 8091 m fiind al 10-lea ca inaltime din lume. (Alturi de K2 este cel mai greu de urcat munte. Everest nu e nici in primele 5).

Multi sar prima si ultima parte a traseului. Adica iau masini de teren si merg cu ele in valoare de vreo 2-3 zile la inceput si 3-4 la sfarsit. Motivul e ca sunt sate mari si pline de constructii aiurea, zona nu mai e asa de naturala si salbatica. Eu am luat-o pe jos de la km zero din Besishahar.

Soseaua mereu pe malul raului. Balustrada lipsa, ai sanse bune sa cunosti si temperatura raului daca nu esti atent.
Primele 5 zile mers pe jos normal, sate tipic himalaiene. Sunt multe locuri de munte unde s-a construit prosteste. Romania e si ea in top la asta dar nu sare in ochi ca aici, Carpatii sunt niste munti mai comuni totusi si nu e acelasi impact ca atunci cand distrugi un maxim. La asa zisa sosea, care de fapt e o dara de  pamant sau nisip, au construit cladiri “moderne”, urate, ca peste tot in Nepal. Totul cu bani din si pentru turism, ca altceva nu e pe aici.

Cu cat au venit mai multi turisti cu atat de mult au construit. Soseaua a mai avansat cativa km  in fiecare an si cu ea a venit traficul rutier. Acum e plin de praf, masini, motorete si turiștii evita satele astea. Nepalezii sunt suparati. Pe parte celalta de varf sunt sate unde nu se mai oprește nici un turist, trec prin ele cu autobuzul si atat. Tot ce e pe pantele muntilor e frumos, mai autentic si cautat de turisti. Satele Gyanar si Upper Pisang sunt agatate pe munte, vedere excelenta la muntele de vizavi si au parti ramase inghetate in timp, autentic himalaiene.

Vedeti satul in poza asta?  Se cheama Gyanar, e un sat tipic himalaIan vechi. Fix in mijlocul pozei.

In sat, inca unul de tip vechi fara sosea. Totul facut din piatra de mesteri locali. O suma de steaguri de rugaciune budiste.

Viata la tara ca pe oriunde. Un dimn toarce lana de yak, o doamna aduce paie sa bage pe foc, copiii se joaca afara….

Nu, nu a mancat vaca claia, asa se fac claile pe aici, sub claie e practic grajdul unde sta vaca.
Natura extraordinar de puternica si masiva, totul e mai abrupt, mai mare, raul curge cu forta incredibila, pantele sunt enorme si te astepti la o aluncare de teren oricand. Cand dispare soarele scade temperatura instantaneu cu pana la 10 grade. Nu exista nici un dubiu asupra locului unde suntem. In afara de Anzi eu nu am mai vazut asa ceva. Muntii acoperiti de zapada apar din cand in cand si te cam lasa cu gura cascata.

Incet incet se castiga altitudine. 90 la suta din timp se merge pe valea raurilor. 
In fiecare sat sunt pensiuni. Cazarea e gratis dar trebuie sa mananci de seara si micul dejun la ei. Asta e cea mai proasta varianta  horeca inventata de om pana acum. In primul rand ca neglijeaza camerele. Paturi proaste, lenjerie dezastru, gauri pe langa ferestre. E gratis sau foarte ieftin si nu te poti plange. In schimb mancarea e foarte scumpa sa compenseze camera gratis. Esti obligat sa mananci unde stai. Apare presiunea sa comanzi cat mai mult, nu poti manca doar o supa. Ai greata si ameteli de la altitudine, probleme de la mancarea prossta dinainte, esti la vreo dieta, nu conteaza  – trebuie sa mananci. La pranz esti deja pe drum si  mananci la preturi umflate desi nu stai la casa de oaspeti respectiva. Restaurante independente nu sunt, doar in cadrul caselor de oaspeti si hotelurilor. Treaba asta vine de la nord, e o chestie pe care o mai vezi si in China, acolo e camera surprinzator de ieftina si doar spera sa manaci si sa iei tururile de la ei. Tot de chinezi a fost exportata in alte parti ale Asiei, Thailanda si Hong Kong sunt in razboi deschis cu sistemul asta, in curand postare despre ” zero fare ” turism.

Pana la 3500 de metri preturile la mancare sunt in jur de duble fata de Kathmamdu dar rezonabile. 8-10 lei supa, 10 omleta, 15 spagheti si tot asa. Berea scumpa, 15-20 de lei sticla de jumatate de litru. Carnea rara, in afara de carne de yak mai gasesti ceva gaina, cateodata. E o problema ca depui foarte mult efort si mancand varza si orez nu prea ajunge. Baza e dal bhat, orez cu cateva vegetale, mancarea de baza a nepalezului de rand.

Specialitati locale. Cum frigiderele sunt rare se usuca gaina si slanina pe culmea de rufe. Unele sate cultiva meri si sunt specializate in placinta cu mere. Eu era sa ma iau de aia ca mi-a gresit comanda, placinta vine acoperita cu un sos galben.
In ziua 6 am ajuns la Manang, un mini orășel. Deja la 3500 de metri, aici se schimba treaba. Incepe adevarata parte montana. Se termina soseaua, ramane doar o poteca. S-a terminat soseaua  au explodat  preturile la alimente. Apa e cel mai bun exemplu. Un litru in Kathmandu era 25 de rupii. In Besisahar la inceputul circuitului 30-35. Pana in Manang unde se termina soseaua a urcat la vreo 70 de rupii, 80-100 daca esti mai blond. Pana la ultimul loc cu alimente, aproape de varf a ajuns la 280, 11 lei litrul si de 11 ori mai mult ca la baza. Corect, avand in vedere ca o cara 3 zile cu spinarea sau magarul special.  Mancarea – creste si ea paralel cu apa dar rata cresterii e pe la jumatate.

O mentiune speciala. 90 la suta din masinile pe care le vezi la altitudine sunt Mahindra Bolero. Jos sunt 20 de feluri de SUV-uri indiene dar asta se pare ca e regele necontestat sus. Mare parte din restul de 10 la suta sunt Toyote Land Cruiser, alea sunt pt aia cu multi bani.
La 3500 m la Manang se termina soseaua. Manang e are toate serviciile necesare, ultimul loc unde se pot cumpara provizii si schimba bani. Aici majoritatea celor care urca petrec o zi sa se aclimatizeze. Exista o suma de variante de excursii pe orizontala, cea mai populara  la lacul Tilicho.

Undeva imediat peste 3500 se pare ca e o bariera, nu mai cresc plantele, pomii nici atat, e greu sa gasesti lemn. Animalele se schimba, apar yak, caprele normale lasa locul la unele foarte blanoase, dispar gainile. Pisicile omniprezente mai jos dispar complet. Caii/ magarii normali nu trec de aici, au unii speciali, mai mici si mai pufosi.

Ultima imagine pe care o vezi inainte de a incepe urcarea adevarata. Aici se termina soseaua si satele si incepe salbaticia.
Ultimul sat, incepe muntele adevarat, cu bune si rele. Intri in el pe o sosea de pamant lata de 3 metri si iesi pe o poteca de 80 de centimetri. Inca 3 zile de urcare de aici pana la varful rutei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *