Cuba adevarata, pedaland prin el Oriente.

Oriente. Cubanezii o descriu ca pe o provincie îndepărtată, agricola, rămasă în urma. Asa si este dar aici se afla ADN-ul Cubei, de aici au pornit revolutiile, istoria, muzica.

In tarile cu forme de șarpe diferența culturala intre capul șarpelui și coada e enorma. Vietnam și Chile, Birmania, exemple perfecte. Cuba si ea, 1500 km lungime si 100 km lățime. Oriente e coada.

Am ajuns la Santiago cu trenul dupa o calatorie de vreo 20 de ore incluzand intarzierea de la inceput. Mai mult mort decat viu, caldura infernala, aglomeratie. O treaba e de mentionat. Daca excludem stricatul trenului, viteza medie a fost mai mare ca pe Bucuresti – Cluj. Cand se misca se misca, problema e ca se strica fiindca nu au piese si le tot le carpesc ei.

Santiago e al doilea oras ca marime. Nimeni nu vrea sa vina sa traiasca sau sa munceasca aici. E un fel de Siberie a Cubei. Orasul e mai putin dezvoltat si mai afro-cubanez. Pana sa zic ca merg in Santiago nu am simtit rasism in Cuba. Cand am zis ca merg se uitau un pic ciudat la mine, ce vrei sa faci acolo, nu e nimic, saracie si negri, mi-a zis un proprietar de casa de oaspeti. O sa ziceti ca in Cuba totul e la fel de putin dezvoltat si sarac. Deloc, opusul lui Santiago este Santa Clara. Cel mai alb si mai dezvoltat oras este alta lume, economic, social, cultural. De exemplu  acolo era plin de rockeri, chiar si punkeri. (“son punk”, a fost explicatia data de fata de la inghetata cand m-au taiat vreo trei cu creasta la coada). In Santiago nici urma de punk, muzica cubaneza e asociata cu Santiago mai mult decat cu orice alt oras.

 

 

Guantanamo a ajuns faimos datorita bazei militare americane unde ii torturau pe teroristii si pe asa-zisii teroristi musulmani. Baza a fost cedata americanilor inainte de 1959. Cu totate eforturile facute de Fidel n-a mai fost recuperata. Si azi pe lista revendicarilor retrocedarea Guantanamo e pe pozitia 1.  Din orasul Guantanamo pana la baza mai sunt vreo 30 de km. Ultimul oras inainte de baza are nume cu rezonanta de model de Porsche, Caimanera. Acolo nu se poate merge decat cu permis special. Vrand nevrand, cu interdictia, Cuba ii apara pe americani.

Dupa Guantanamo  e zona  depopulata.  Drumul Santiago – Baracoa dureaza 3 zile pe bicicleta, vreo 250 de km. Traversezi muntele ce separa coasta de sud pe cea de nord. Doua campinguri de stat sunt singurele locuri unde te poti caza. Am rezervat prin telefon, am ajuns la camping sa aflu ca nu se gaseste rezervarea si ca nu au locuri. Eternul “nu avem” cubanez, cu calm, cu normalitate, fara posibilitate de recurs. Viata fara Booking nu e usoara.

Erau statii de autobuz pe drum si am sac de dormit. In singurul orasel unde am mai putut sa ajung am gasit un loc la o casa nelicentiata. Adica famila aia m-a luat ilegal in casa pentru 20 de dolari. Problema doi, foamea de dupa 95 de km de pedalat. Au doua magazine in oras. Ca pe vremuri in Romania, pe raft e ceva dar in fapt nimic. Borcane, conserve ciudate, zahar, si niste biscuiti chinezesti. Paine nu mai au. Apa nici atat, nu e zona turistica. Iau biscuiti cu aroma de alge, fabricați in China si probabil donati statului cubanez. Nu tin de foame, mai caut si norocul ma loveste iar. Doar ce fost fiesta orasului. Vanzatorii ambulanti au permise pe doua saptamani, una inainte si una dupa fiesta.  E ultima zi de permis, la un chiosc gasesc o pizza mica, flescaita, cu branza ca guma si fara sos de rosii… Nu comentez, ma alimentez…. “Me alimento”, e un refren in Cuba, adica nu conteaza ce mananc si daca are gust, doar sa tina de foame. O fata destul de bine educata m-a convins ca salata iese la socoteala  mai scumpa decat carnea, trebuie sa manaci o suma sa te tina o zi. Carnea desi e mult mai scumpa tine de foame mai bine per peso cheltuit, in special cea ieftina (si de Implicit de proasta calitate). 

Peste munte este Baracoa, am traversat pe bicicleta. Pe coasta de sud soare si frumos, treci de varf spre nord – ploaie. Nimeni pe drum in afara de doi nemti pe biciclete  pedaland in sprint si cu un casetofon enorm dat la maxim. 5 ore fara oprire m-a plouat pana am ajuns in oras. Toata noaptea ploaie si a doua zi de dimineata ploaie.

Baracoa e singurul loc din Cuba  care are bucatarie regionala. Peștele in sos de cocos e specific, mai au si un desert numit cucurucho. Am cautat un restaurant msi bun, am gasit dar cand m-am pus la masa s-a luat lumina. Nu a mai revenit in seara aia. Cum ploua si afara era bezna totala mai sa nu gasesc pensiunea. Baracoa e plina de turisti, am schimbat pensiunea in fiecare zi. Nimeni nu oferea cazare 3 nopti la rand.

Ploaie iar, strazile pana la genunchi cu apa. Cumva am reusit sa mi rup papucul. “Ipanema nu e Havaiana”, de 10 ori mi-a zis o prietena brazilianca in Rio cand cautam sa cumpar papuci si tot n-am ascultat-o. Ma urc in bicitaxi sa merg sa iau papuci noi.  Taximetristul imi cere papucii rupti si ii dau. Eram in fata magazinului si convins ca o sa gasesc altii nii. Magazinul e inchis. Al doilea nu mai are papuci. Al treilea si, aparent ultimul din oras, e inchis. O intreb pe aia de ce e inchis si mi zice ca ploua. Treaba e ca sunt descult, ma intreb de ce i-am dat la taximetrist papucii. Aflu de alt magazin, “de marca”.  L-am gasit inchis, vazatoarea tocmai ce incuia. Pe usa scrie ca mai sunt 7 ore de program. O combin sa redeschida si gasesc perechea de Havaianas 43. Perechea, adica singura pe masura 43. Nu conteaza ca sunt rosii, dau si 2 CUC bacsis ca a deschis pentru mine si ma simt om din nou, încălțat .

M-am saturat de ploaie si am decis sa iau autobuzul Viazul, turistic. Loc au peste doua zile, inca o data nu fac fata la valul de turisti.  Pe autobuz trei cubanezi si restul turisti. Adio Oriente, inapoi in Cuba civilizata.