Cum să faci să-ți strici vacanța în Mexic și vecinătate (Partea 2 – intrările in Mexic, Guatemala și Belize – toate cu probleme).

Continuare a articolului în care am scris despre interogarea din aeroportul din Zurich. Azi despre complicațiile de la intrările în Mexic, Guatemala, Belize.

Avion cu motor… Am luat bilet la Swissair dar zburăm cu Edelweiss. E clar “marcă B” a Swissair. Scaune subțiri, loc între scaune nu ca pe un transatlantic clasic. Lângă mine un tip de peste 1.95 care nu încape și stă cu un picior sub scaunul din fața mea. Mâncarea, cu exceptia unui fel vegetarian, se termină până ajunge la locurile din spate. Însoțitoarele de zbor ca roboții – zâmbete de plastic, răspund cu propoziții parcă generate de chat GPT. Eu pe ultimul loc, la 20 de cm de toaletă, aud de toate. După două ore toaleta se strică. Fata vine face o poză cu o tabletă și ne spune că asta e viața, nu se poate face nimic până la aterizare.

Am vreo 30 de zboruri peste Atlantic și mai prost ca acum nu am văzut. Problema nu ar fi dacă era un zbor mai scurt dar sunt 12 ore de zbor si una si ceva de stat la decolare că nu aveau culoar. Impresia mea că liniile aeriene clasice vest-europene sunt din ce în ce mai praf se confirmă la maxim.

Aterizăm și ne punem la coadă să intrăm în Mexic. De data asta merge și amicul meu la ghișeu odată cu mine. E o fată ofițer.  Întreabă de bagaj, unde merg, am mai fost, rezervări, etc. … Orice răspuns dăm îl scrie pe o foaie. Aveți viză de SUA? Eu zic da, el nu. În secunda doi ia foaia și se duce în spate. Și stă și stă, noi așteptând și văzând cum ceilalți pasageri trec fară probleme. Printre ei sunt câțiva care se uitau la noi ca la un rahat pe avion după ce văzuseră cum suntem interogați în Zurich. Acum iar suportăm priviri tăioase.
Vine fata și ne zice că… din păcate vă putem da viza doar pe trei zile că pe atâta aveți rezervări. Pe atât aveam că atât vream să stăm în Mexic la dus, cât să ne odihnim. Zicem mulțumesc și plecăm ușurați spre mășina de închiriat.

Ne odihnim două zile, mergem la cumpărături prin Cancun, la un cenote și pe la Chichenitza. Plin de turiști. Prețurile clar mai mari decât acum 3 ani.

La care vă era dor de mine…

Vine ziua zborului spre Guatemala. Trecem de imigrație fară probleme și eu merg să mănânc ceva. Lângă mine o doamnă bine îmbrăcată și ușor tunată. Că o paranteză, Mexic rămâne Mexic, țara telenovelelor. Doamna rezultă că e ghicitoare profesionistă, face o ghiceală prin telefon. Probleme de amor, un triunghi imposibil. Se fac referiri la onorariu, este substanțial. Era de așteptat, madam e învelită numai în Gucci și similare. Termină cu clienta și apoi începe o ceartă monstru pe care o aude destulă lume, tot prin telefon, cu fică-să. Bineînțeles că pe bani, doamna zice că nu mai poate să o întrețină, că a trimis o sumă, fiica zice că suma era mult mai mică. Aflu tot ce vreau și ce nu vreau. Odrasla se pare că e ceva influencer care trăiește din banii mamei. Ay Mexico!!! Parcă mai uit de problemele cu granițele.

Vine ora să ne îmbarcăm. Nu ne întreabă nimeni nimic. O oră de zbor peste peisaje frumoase. Aterizăm și sunt uimit de cât de nou și mare e aeroportul din capitala Guatemalei. Plecat din Otopeniul obosit și plin ochi cu trei zile mai înainte nu pot să nu compar și să nu mă întreb unde e anormalitatea, în republica “europeană” sau în cea “bananieră”.

Capitala Guatemalei văzută din aer.

Ajungem în fața ofițerului de imigrație și mă surprinde duritatea întrebărilor. Dincolo de clasicele cât stați, aveți bilet de întoarcere mă întreabă de ce nu am bagaj și dacă am intenția să merg iar în Mexic. Răsfoind ajunge la viza de SUA și se oprește brusc zicând că “esta bien”. Ia ștampila și mi-o pune în pașaport.
La colegul meu situația e la fel până află că are o viză americană dar care e expirată. Și frumos ne indică un birou unde să mergem.
Ne bagăm în birou, unde sunt patru ofițeri. Trei în uniforma imigrației guatemaleze, unul în civil. Urmează seria de întrebări, aproape aceleași că la intrarea în Mexic. Eu sunt uimit până peste urechi, ăștia chiar cred că am venit din Mexic spre Guatemala că apoi să trecem ilegal înapoi în Mexic în drum pre SUA ? Nu are nici un sens dar oamenii își fac treaba la modul foarte serios. Cel civil e clar că e american și probabil de la imigrația americană. Culmea e că el e cel mai de treaba și cu “simțul omului”… Ajungem la întrebări despre muncă și când aude că interogatul a fost la congrese de medicină în SUA întrerupe brusc interviul și le zice la ceilalți că e în regulă. Pac ștampila în pașaport, după fix o jumătate de oră.  Ieșim afară bucuroși că am scăpat dar… Eu am viza pe 90 de zile, el pe 15. Adevărul este că ne-au întrebat cât stăm și am zis că între două și trei săptămâni. Nu prea sunt de ajuns cele 15 zile, ne încurcă planul dar asta e, merge.

Ne bucurăm de Guatemala 14 zile traversând-o de la sud la nord. Reușim să vedem aproape tot ce vream să vedem. Vine ziua de trecut în Belize unde plănuim să stăm o săptămână mergând ușor spre nord, spre Mexic.

Guatemala – top mondial la natură.

Luam bilet de microbuz direct de la Tikal, Guatemala până la Belmopan, capitala statului Belize. Ar trebui să facem vreo cinci ore. În microbuz doar noi și un cuplu de olandezi.
La ieșirea din Guatemala iar problemă. Ne iau ăia la întrebări și zic că trebuie să așteptăm să vină un supervizor să verifice “cazul”. Vine destul de repede, un băiat de 30 și ceva de ani foarte de treabă și profesionist. Ne întreabă despre ce am făcut în Guatemala, destinație finală, etc.
Pune stampila, face o remarcă la care o să mă refer ai târziu și se scuză pentru așteptare.

Ajungem la ghișeul de emigrație belizean și ne ia o fată la întrebări. După două minute ne zice că e nevoie de inspecție secundară. Olandezii cu care am venit în microbuz trec fără nici o problemă, zero întrebări, ștampila și gata.
La inspecția secundară ni se dă o adresă de email unde să trimitem documente. Rezervări, acte de la banca, bilete de avion, etc., care vor fi trimise spre verificare în capitală se pare. După o vreme vine și ne zice să mai trimitem documentele odată, fiecare de pe adresa lui. În stil tipic unor țări era problemă că trimisesem pentru amândoi de pe adresa mea. Apoi nimic. Stăm și stăm. Problema e că nu ne mai așteaptă microbuzul, a venit șoferul să ne spună că pleacă fară noi. Fac greșeala să o întreb pe doamna cât mai durează și explodează.
“O să fiu brutal de onestă cu dvs.
Veniți dintr-o țară de mare risc.
Șansele de a intra azi în Belize sunt slabe”.

Uneori mă mai întreb deși știu răspunsul prea bine… Chiar se merită sa faci efortul sa mergi în țări ca Belize?.

Femeia e pe un așa numit “power trip”. Când sluga devine stăpân… știti proverbul. Ei, belizienii, țară mică și neînsemnată cu cetățeni care au atâtea probleme la granițe… Știu asta că am lucrat cu un băiat de aici un an de zile weekend de weekend. Le-a venit și lor vremea să facă pe cei puternici cu de ăștia că noi din țări vulnerabile. Mă rog. Mai stăm vreo jumătate de ora așteptând până când…
Vine o fată și ne zice că trebuie să mergem sus în birou la un al treilea interviu. De data asta o să fim separați să vădă dacă se coroborează declarațiile. Ca în filme. Ar fi fost de râs dacă nu era situația cum e. Îmi vine să le cer pașaportul pentru ca apoi să le zic ce cred despre ei si țara lor. Nu îmi permit că dacă ne întorc e problemă. Băiatul din Guatemala care a pus ștampila ne-a zis că ne poate da doar trei zile viza dacă ne refuză belizienii. Din proprie inițiativă a zis, știind parcă ce ne așteaptă. Asta înseamnă să facem două zile pe drum până în Guatemala City și de acolo rapid să luăm avion spre Mexic. Oboseală și cheltuială plus că vrem să vedem Belize.

Urcăm și ajungem într-un birou desprins dintr-un documentar despre războaie civile din Africa. Plin ochi de hârțoage, întunecos, cu igraisie și niște dulapuri de fier ruginite pe la colțuri din cauza umidității.
În spatele biroului un nene în uniformă ca cele militare, lângă el fata supraponderală care ne-a adus aici, ea în altfel de uniformă. Aceleași întrebări, emfază pe SUA. Tot ce zic, notează. Termină cu întrebările fară sa dea verdict. Urmează un control al bagajului. Control lung și detaliat, exemplu – deschide cutia de cremă Nivea și bagă degetul… Mă pune să mă descalț, îmi ia adidașii și le scoate tălpicile și se uită pâna în fund unde stau degetele. Ați înțeles despre ce vorbim. Scap și intră colegul. La el la fel, aud frânturi de întrebări de pe hol.
Terminăm și revenim jos, pe aceeași bancă așteptând. Sunt aproape doua ore de cand suntem aici. Se pare că e de bine, fetele
de jos nu mai sunt așa agresive. Ne mai cer ceva acte și vin cu întrebarea de un milion de euro. “De ce vreți să treceți voi în Mexic pe la Corozal când pe acolo trec toți migranții ilegali care vor să ajungă în America”… Mă ia cu călduri. Ăstia chiar așa de prosti sunt? Pentru că pe altundeva nu avem pe unde, e singura graniță terestră dintre Mexic și Belize

Până la urmă vine fata și ne duce la scannerul unde se verifică bagajele tuturor călătorilor. Se pare că am scapăt. Dr nu… Mie îmi găsesc o papaya și trebuie să merg în alt birou să completez un formular și să arunc eu însumi papaya în ceva bidon special de articole “biohazard”… Scăpăm în sfârșit nu înainte că una dintre polițiste să ne ceară… Instagramul.
Odată trecuți în Belize e greu de avansat, trebuie sa căutăm transport public, microbuzul nostru e plecat demult. Ne descurcăm și încercăm să ne bucurăm de țară nouă.

Cea mai interesantă zi din toată excursia de o lună a fost in Belize, ziua când am mers în zonele coloniilor menonite care trăiesc ca la 1850. Aici șase frați mergand la câmp.

Belize. O săptămână fără mari probleme trece rapid și vine vremea să întrăm iar în Mexic în drum spre Cancun de unde peste o altă săptămâna avem zbor spre Europa. Am emoții pentru intrarea în Mexic. Nu îmi pot imagina ce ar însemna să o luăm de la capăt cerând să ne lase să întrăm în Belize dacă ne întorc mexicanii. Până să intrăm în Mexic trebuie să ieșim din Belize. Avem iar parte de un interviu de vreo zece minute. Întrebări fară sens. Pentru ăștia se pare că suntem ceva păsări rare dintr-o țară ciudată. În plus mai aflu că trebuie să plătim și niște taxe, trei la număr pentru a putea ieși. Vreo 20 de dolari americani e totalul. În lume mai sunt vreo trei țări care au taxa de ieșire de genul astă…

Ieșim și o luăm pe jos spre postul mexican. Zona dintre granițe e enormă, e de mers. Pe drum văd niște magazine și un cazino și răsuflu ușurat, dacă ne refuză mexicanii avem unde merge. Trecem podul peste râul care desparte țările, ajungem la clădirea cu imigrația și ne punem la coadă. Vine rândul, dăm pașapoartele și doamna ne întreabă cât vreți să stați în Mexic. Zic o săptămână și doamna pune instantaneu ștamila. E ireal. Zero întrebări despre cazări, bilete, bani, etc. Chestiune de secunde… Să mai înțeleagă cineva ceva.

Semn clar că am ajuns în Mexic.

Șabloanele vremurilor zic că fiecare persoana e diferită, fiecare caz e diferit. În realitate e altfel. Sunt două feluri de oameni în treaba asta cu Mexicul – cu sau fară viza de SUA. Daca ai viza e mult mai ușor dar nu garantat. Daca nu ai viza americana nu înseamnă că nu intri dar șansele sunt în așa procent că, opinia mea, nu merita riscul și stressul. De umilință nu mai zic.
Sunt destule alte țari care pot fi substitut pentru Mexic, mai ales daca mergeți primordial pentru plaja.
De asemenea luați aminte că în ianuarie se schimba guvernul în SUA. Toață treaba cu Mexic asta a început când a implementat domnul Trump noua politică de imigrație în 2018. Acum la imigrație a pus oameni și mai radicali și pe Mexic deja a început să o amenințe cu tarifele. Cu atât mai mult aș zice să evitați Mexic în 2025.

Cu asta termin, am făcut un efort să îmi notez toate detaliile la fața locului și să scriu două articole în speranța că măcar o persoană o să poată evita să fie întoarsă. În improbabila eventualitate că nu vor mai trebui vize americane pe pașapoartele românești cred că situația s-ar mai ameliora. Per total sunt aproape sigur că anul viitor o să văd muuulte postări despre lume întoarsă.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.