Inapoi in anii ’80. Prima zi in Cuba. 

Cuba. Toata lumea vorbeste de ea. Sa mergem pana nu apare McDonald’s. Adevarul e ca m-am cam speriat de invazia americana si am decis sa merg. Treaba a inceput la Bucuresti la consulatul Cubei, unde pe loc, in schimbul a 23 de euro, o doamna mi-a dat o hartie care tine loc de viza  si un sfat de aur : sa nu mergeti cu dolari ca va taxeaza 10 la suta la schimb.

Majoritatea siteurilor De bilete de avion nu imi dau voie sa caut Havana. Am gasit un bilet din Barcelona cu Iberia, pret bun, 625 euro. Fac o paranteza pentru ca poate fi utila. Iberia. Sa cumperi bilet pe Iberia nu e usor. Pe site un pret, pe app altul. Platesc,  toate bune, numai ca mi au luat de doua ori banii de pe card. In plus mai apar niste coduri si prescurtari  in loc de Iberia la beneficiar si am impresia ca am bagat cardul pe ceva site pirat. Zeci de telefoane, cateva zile, dau de una care stia, banii i-au luat ca depozit. 
Cu 4  zile inainte de plecare un conational mi-a furat pe autobuz in Barcelona portofelul. Treaba e ca mi-a luat toate cardurile si la aeroport Iberia cere cardul cu care ai platit. Sun si spun ce am patit, solutia este sa anulez biletul si sa cumpar altul, la pretul nou, adica 1200 si ceva de euro. Ma duc la aeroport ca acolo au birou si rezolv. 

Aterizam in Havana la 9 seara. Aeroport aglomerat dar in regula, se vede ca e embargo, e facut de maniera mai locala. La coada de la imigrare e arhiplin, primul semn ca nu sunt singurul care vrea sa vina inaintea turismului de masa. La vama vede doamna functionar ca am scris bicicleta in declartie si se uita la mine ciudat.  ” Unde e bicicleta? ” In geamantan. Se pune pe ras cu vecina si ma pune sa desfac. Cand vad cat de dezmembrata e rad si mai tare, ma intreaba daca mai stiu sa o asamblez si ma lasa sa trec. Tare mi era frica de vreo taxa.
In secunda doi iesit fiind pe usa aia la aeroport am realizat ca ceva nu e normal la capitolul transport. Mandria de pe fetele soferilor, siguranta si felul in care priveau. Ai masina sau acces la ceva masina, in Cuba smecher te numesti.
La informatii doamna se ofera sa imi faca ea legatura cu un taxi de incredere. Mai are pe cineva care merge in centru si putem imparti. Taxiul e scump, 30 de euro pe 30 de minute. Doamna, ca prin Cuba, traieste din comisioane. Partea cu informatiile e doar asa, orice intrebi ea are ceva pentru tine, Taxi, cazare, tur toate prin cunostiintele ei.

Pe strazi cam intuneric. Capul meu se suceste in toate partile, peste tot masini de epoca. Ajungem la cazare, casa particular. E in centrul Havanei. O luam din om in om intreband unde sta doamna cutare. De sunat de pe mobil nici gand, minutul e scump, imi zice soferul. Gasim si ma cazez. E apartamentul unei doamne, zona gen Aviatorilor in Bucuresti, vreo 4 camere, 3 sunt de oaspeti. Somn.

A doua zi la 5 trezirea. Vreau sa alerg maratonul din Havana. Incepe devreme de tot din cauza caldurii. Ies pe usa cu telefonul in mana sa caut startul, El Capitolio, kilometrul zero al orasului, Bezna, doar cate un bec pe stalp la distante mari unul de altul. Bulevarde largi, planificare urbana foarte buna dar cladiri care parca nu au fost renovate de 200 de ani. Ma frapeaza ca trei sferturi din locurile de parcare pe strada sunt libere, visul femeilor, la orice ora parchezi fara sa dai cu spatele. Lume putina pe strazi, e duminca, 6 dimineata. Ce mai introducere in Cuba!  Parca e alta lume. Cred ca daca ma trezeam in ceva dimineata in 1960 si o luam pe strazi spre centru nu ar fi fost diferente discernibile.

Ajung la start, e ziua deja. Aici lume multa. Multi straini, multi cubanezi. Distinctia e clara, cubanezii cu echipament incropit, parca din anii ’80. Jmatare din ei alearga maratonul in tenisi chinezesti. Multi, varste de la 14 la 80 si ceva de ani, se vede ce inseamna sportul de masa in comunism.

Sunt obosit si se face foarte cald, umiditate maxima. Greu de alergat. Mi se face cam rau dar nici gand sa abandonez. E Havana, cand o sa mai nimeresc eu maraton aici?  Pe traseu sunt incredibil de multi politai. Eu nu am numar ca am ajuns tarziu si nu am avut cand sa il ridic. Am banuieli ca ma urmaresc. Curand mi se confirma. Aud : ” doi sase, doi sase, el pendejo trece de postul meu”… In fata sau spate nu e nimeni, e clar ca la mine se refera. Macar sa ma lase sa termin. Traseul e frumos, cartiere ireale, malul marii, centrul cu cladiri foarte frumoase. Politaii din ce in ce mai cu ochii pe mine, pe unde trec ma arata unul la altul. Ajung la final, ma asteptam la intrebari dar nu se ia nimeni de mine.

In schimb mi se face si mai rau, ametesc de trebuie sa stau jos. Ma gandesc ca poate de foame. Ultima data am mancat pe avion. Intru in ceva local pur comunist care are si sandwichuri. Mai bine zis au un fel de sandwich, restul doar pe meniu. Il iau, 5 pesos, 1 leu. Carne de porc uscata cu untura la maxim pe ea in paine dulce, gen cozonac. Musc o data si ma loveste gustul, parca e carton cu ulei ars pe el. Acum chiar ca mi-e rau. Intru in ceva farmacie. Cer pastile, aia se uita la mine ca la nebuni. Tot ce are sunt sticlute negre cu etichete albe facute parca in casa. “La hotel Sevilla, acolo e farmacia pentru voi” imi zice. Adica pentru straini, farmacie in peso convertibili. Hotel Sevilla e departe si strazile sunt inchise pentru maraton. Cumpar un suc, gasesc unul care vinde gaini la rotisor, iau si imi mai revin. Inapoi la cazare. Somn si speranta ca dupa masa imi voi reveni. Dupa masa am de gand sa despachetez si sa fac un tur cu bicicleta. Nu mai am rabdare sa vad mai mult din oras. Sunt aici de 14 ore si parca sunt 14 luni. Parca m-am trezit pe alta lume azi dimineata.