Guyana. Lumea o confundă cu Guineele din Africa sau cu Guyana Franceză. Masacrul de la Jonestown pare sa fie singura treabă pentru care Guyana e cunoscută în lume.
Anticipând spun ca Guyana este cea mai distrusă țară în care am fost. Sărăcie am văzut mai rău, în Etiopia, Malawi, Mauritania. Mizerie mai mare în India. Decădere umană – în Filipine. Guyana le combină pe toate. E cea mai disfuncționale țară pe care am vizitat-o. Și ca bonus – cea mai periculoasă.
Cu riscul de a plictisi o să fac o scurtă poziționare. Țara e in America de Sud, partea de nord-vest a continetului între Venezuela, Surinam si Brazilia. Suprafața e aproape cât a României și populația cât un județ mai mare, 750 000 de oameni.
Jumătate din populație e de culoare, urmași ai sclavilor aduși forțat in zonă de Imperiul Britanic. După aboliție majoritatea sclavilor au plecat de pe plantații și au format așezări libere. Rămași fără forță de muncă englezii i-au inlocuit cu muncitori (liberi in teorie, in fapt aveau contracte de semi-sclavi) aduși din India si ceea ce e azi Pakistan. Descendenții celor veniți atunci din Asia formează 40 la sută din populația Guyanei de azi. Aproape tot restul sunt amerindieni.
Albi sunt puțini, mai toți de origine portugheză. Exista si ceva chinezi care bineînțeles se ocupă cu comerțul. Combinate cele doua grupuri formează cam 1 la sută din populație. Englezi nu sunt deloc spre deosebire de Surinam unde au rămas destui urmași ai coloniștilor olandezi.
Limba oficială e engleza dar pe străzi se vorbește o formă pidgin. Diferența e atât de mare că “me no be tinkin’ dis be english”… Totuși guyanezii se mândresc cu faptul ca sunt singura țară de limba engleză din America de Sud.
In 1966 Imperiul Britanic a oferit independența Guyanei. Englezii si-au făcut bagajele si au plecat. Nu acord de susținere ca în vecinul Surinam, nu concesiuni pentru guyanezi sa poată merge la lucru in Marea Britanie, nu clasă medie, nu patură socială educată, nu nimic. Au plecat ca de pe un vas avariat, să parafrazez un domn guyanez.
Problema și mai mare e ca Guyana nu are nimic din setul valori clasice. Nu tradiții si sefi de trib sa mențină ordinea ca in Africa, nu religie veche si testată care sa fie un compas – să dau doar simple exemple.
Revenind la cele de rutină… Viză trebuie pe pașaport romanesc. In teorie se dă online, in realitate nu. Site-ul de vize e “temporar nefuncțional” de ani de zile. Ambasade au puține in lume. Ne-am prezentat sa aplicăm de viză in Paramaribo, Surinam. Au o listă incredibilă de cerințe vestimentare și o altă listă cu cerințe birocratice. Verifică tot la milimetru. Toată lumea e formală si scorțoasă de parcă ar fi o audiență la un președinte nu o cerere de viză. La un moment dat m-au trimis afară la o cutie unde lăsasem tot ce aveam sa iau un document. Din obișnuință am luat și telefonul cu mine în ambasadă. Funcționarea a făcut explozie, am crezut ca rămân și fără viză.
Bineînțeles ca viza nu se dă pe loc. După vreo trei zile o primim. Cost – 40 de dolari. Dolarii trebuie sa fie model nou, neuzați, fix 40 si prezentați în ordine, cu poza președinților in sus.
La drum. Mergem spre granița să trecem din Surinam in Guyana. Aici începe un șir halucinant de constatări si întâmplări. Surinam si Guyana sunt despărțite de un fluviu. Șoseaua pe malul surinamez se termina brusc când ajungi la fluviu. Pe malul opus se vede unde ar trebui sa continue șoseaua, capul de pod guyanez acolo ar fi dacă s-ar face pod vreodată. Bacul însă nu traversează pe aici. Trebuie mers 40 de km pe câmp prin pustiu dealungul fluviului, trecut cu bacul si apoi întors 40 de km fix până in dreptul locului de unde ai plecat de pe malul opus. E absurd, singura explicație e că poate ca a avut cineva important teren pe acolo. E singurul punct oficial de trecere dintre Guyana si Surinam.
Bacul pleacă odată pe zi, la 10 dimineața. În ziua cand am trecut noi a întârziat 3 ore. Costă 15 dolari, enorm de mult considerând lățimea fluviului. Odată trecut in Guyana se observă clar diferența față de Surinam. Mai săracă, mai dezorganizată, mai murdar tot. Se circulă infinit mai periculos, depășiri si viteză in special.
Până in capitală traversăm două treimi din zona populată a țării. Case relativ mari, mai toate pe stâlpi, sate prost întreținute, mașini dărăpănate. Microbuzul e plin de guyanezi. Cu excepția la una căreia nu îi convenea nimic sunt prietenosi si simpatici. Unul chiar ne-a cumpărat două beri (scumpe) și ni le-adus la masă. Când am protestat a răspuns simplu ”dis fo yo and yo wify, welcome to Guyana”. (Se pare ca orice persoana de sex opus e considerata “wify”).
In primele 20 minute facem patru opriri – să ia ceva piesă, un pachet, sa pună benzină … E clar că o sa dureze mult cursa până in capitală. Soferul ne spune ca nu se grăbește că nu se deschide podul până la o oră anume. Podul este un pod peste al râu și se pare ca are orar de funcționare.
Ne oprim să mâncăm. Mancarea bună dar e aproape 40 de lei o porție de orez cu găină la o baracă pe marginea drumului. Cam triplu față de prețul normal dintr-o țară din categoria Guyanei.
Ajungem in capitala Georgetown. Cu așteptat cu tot am facut 25 de ore din Paramaribo pana in Georgetown, pe o distanță de 450 km. Cea mai ineficientă țară a lumii, sau pe aproape.
Oraș e greu sa il numești pe Georgetown. E o aglomerare de clădiri de toate felurile, mai toate dărăpănate și stridente și cu o înălțime de maxim 5 etaje. Prima impresie e aceea de ghetou de lume nouă. Partea bună e ca totuși ca s-a respectat un sistem, e tip grătar, mai toate străzile sunt perpendiculare unele pe altele. Dar cu asta s-a terminat tot ce ține de organizare și standardizare.
Ajunși la pensiune îl întrebăm pe proprietar de un magazin să luam apă și ceva de mâncat rapid. Ne arată unul la vreo 40-50 de metri de pensiune. Ne spune sa ne grăbim si să mergem in grup, sub nici o formă doar o persoană. Nu înțeleg nimic, din balconul pensiunii pot sa arunc o piatră până la magazin, dacă mă atacă bag un sprint si sunt in pensiune. Încep sa am dubii, pensiunea e in zona centrală, zonă ”bună” a orașului, dacă aici e aș.a, ce e mai incolo?
O noapte de somn adânc rezolvă multe. Prima dimineață în Georgetown. Aștept cu mare curiozitate sa văd orașul. Începem prin a căuta cafea, ce altceva…
O sa fac o deviere, sa analizăm locul văzut prin prisma cafelei de dimineață… (Da, vă repet, nu e un blog care sa descrie punct cu punct atracțiile turisistice – pentru asta avem The Lonely Planet si cateva bloguri românești de top)…
Cafenelele sunt refugiul călătorului. Locul unde iei o pauza de la stressul orașului, unde scoți telefonul si te reorganizezi. In Guyana nu e așa. In primul rând că sunt extrem de puține, apoi ca sunt pline de surprize…
Caut pe net “best coffee Georgetown ‘” si apare un local în zona zero a orașului, lângă catedrală. Il găsim, pare că e inchis dar de fapt nu e. Stau cu ușile inchise si te lasă înăuntru doar dacă ai față de încredere. Intrăm si imediat încuie ușa după noi. Cafeneaua e mare si plină de straini si ce pare a fi o adunătură de lume bună locală. Arată ca un împinge tava de cartier de la noi dar prețurile sunt extraterestre. O omleta anunge la 70 de lei, de exemplu. Cafeaua vreo 20 lei. Au si net, mare minune, in fapt e singurul local cu net pe care l-am găsit in Guyana.
Cafeneaua 2. E deja a treia zi in Guyana, duminică dimineața. Duminica totul e inchis in Georgetown, doar bisericile sunt deschise (si pline). Omul de la pensiune ne zice că există o băcănie-cafenea deschisă undeva aproape. Repede mergem și o găsim. E pe pe colț si are două intrări, de pe ambele străzi. Pare genul de local de familie. Intru in grabă si am o mare surpriză. Aud “stop” si când ridic capul văd un afro-guyanez cu un fizic ca a lui Mike Tyson si o față pe aproape. Se ridică precum ars de pe un scaun, în mâini are o pușcă și e îndreptată spre mine…
Cumva am intrat pe intrarea de serviciu. Atât de repede am intrat in graba mea de a prinde băcăniea deschisa că nu am dat timp la gardieni să mă vadă sau sa mă audă venind. Nu există margine de eroare din punctul lor de vedere. Omul s-a prins repede ca nu sunt hoț, am râs amandoi câteva secunde si mi-a arătat intrarea bună. Bineînțeles că nu mi-au mai mai priit nici cafeaua nici gogosile, oricum erau nasoale la gust fiecare.
Cafeneaua 3. Ultima dimineața in Guyana. Fug sa mai vad ceva in centru si nimeresc pe lângă o cafenea. E extrem de interesantă, pur colonială, in plin centru, vizavi de piață. Parcă suntem in Cuba de azi sau oriunde in Caraibe in anii ’50. Lumea stă la mese relax, muzica e excelentă. Iau o cafea si un fel de croissant si caut o masă. Nu e nici un loc, nici o șansă să stau jos. Sunt opt mese si 24 de scaune, toate ocupate. Până aici totul normal numai ca o singură persoană consuma ceva, o doamnă bea o cola. Restul stau si ard gazul. Lumea de prin piață, lume care nu are nici o treaba stă și se uită la alta lume care nu are treabă. Faptul ca țin mesele ocupate degeaba nu pare a fi problema. Soluția mea e sa stau în picioare si sa folosesc drept masa locul unde se pun tăvile, deasupra unui coș de gunoi. E atât de tipic guyaneză situația, dacă stau si mă gândesc bine. Toată țara e așa, nimic nu are sens.
și uitați-vă pe mese….
Apropo de bani. Prețurile la tot in Guyana sunt extrem de mari. Restaurantele costă cam triplu față de normal. O porție de orez cu gaina e 8-10 euro la ce mai simplu takeout. Un restaurant chinezesc avea porția clasică de vita cu vegetale la 19 dolari, fără orez. Cu orez si o cola ajungea spre 30 de dolari.
In supermarket totul e intre dublu si triplu față de Romania. Supermarket e un fel de a spune, sunt cât un magazin de cartier din România. Pe rafturi e o adunătură incredibilă, lanțul de furnizare e inexplicabil. Chipsurile sunt din Trinidad, uleiul din SUA, berea din Surinam, drojdia uscată din Turcia, biscuitii din Mexic, orezul din India, conservele din Brazilia… Produse locale sunt doar niste bere și ceva condimente. In general Guyana nu produce. Elocvent e prețul fructelor tropicale. Bananele sunt 15 lei pe kg in piata. Tara bananieră prin definiție dar bananele sunt de import și la prețuri mai mari ca oriunde.
Din ce trăiesc guyanezii ? Emigrația si exploatarile brute sunt sursele de venit. Coasta de est a SUA e plină de guyanezi. În țara se taie lemn la greu si se scote aur. Peste tot in Georgetown e plin de colectori de aur. E ca acum câteva sute de ani – vine minerul, pune boabele scoase cu trudă din jungla pe cântar și iese cu cash pe ușă. Mentalitatea națională e bazată pe dat lovitura. Toți vorbesc de gasit lingoul cel mare și de petrol.
In ciuda situației cetățenii sunt extrem de mândri de țara lor. Societate mai escapistă, mai capabilă sa ignore realitatea cotidiană rar am văzut. Am petrecut multe ore în barul pensiunii (afară ori nu aveam ce sa facem ori era prea periculos sa ieșim). Stând pe balcon sau la mese am ascultat multe discuții. Clienții erau din patura bună a societații cum ar veni, mulți emigranți întorși din SUA, ca și proprietarul. A trebuit sa mă abțin, sa mi mușc buzele sa tac. Chestia aia cu popoarele distruse care se cred “dăstepte”, bogate și buricul pământului pare sa se aplice la maxim și în Guyana.
Guyana e periculoasă din multe puncte de vedere. Nu doar că riști sa îți pună unul arma la cap sau sa te calce pe trecerea de pietoni, sau sa te îmbolnăvești de stomac. Mie mi-a fost groază să nu cad în vreun șant/canal, de exemplu. Canalizarea nu e, în majoritatea orasului au doar niște santuri deschise. Capace la așa-zisele guri de canal sunt cam in 1 la suta din cazuri. Capacele când au fost, au fost de lemn. Lumea le-a luat si le-a bagat pe foc, unele s-au deteriorat din cauza umiditații.
Centrul e plin de loturi de teren abandonate. Pe ele cresc bălării si se aruncă gunoiul. Primăriile par să nu existe, în fapt statul în general nu e prezent. În orașe nu am văzut sa fie vreun fel de sistem de colectare, reziduurile se aruncă în mare sau șanțuri.
Singura zonă unde mai aveam o speranța de a vedea ceva a fost partea mai veche a centrului. Aici sunt câteva clădiri mai interesante, între care și catedrala principală, St. George’s. Catedrala, anglicană e atractivă, o biserică tipic coloniala. E unică prin prisma faptului ca e cam singura locație din centru unde te poți simti în siguranță. Oriunde altundeva trebuie sa stai cu ochii în patru. Lângă catedrală se afla Stabroek Market, cealaltă atracție de top a orașului. Stabroek e o piață unde se fură și jefuie foarte frecvent, practic cea mai nesigură zonă din centru.
Cu mâncarea a fost dificil. Restaurante clasice sunt puține și foarte scumpe. Meniurile sunt simple până la primitiv. În schimb sunt multe localuri de mâncare rapidă, mai ales cele bazate pe pui. Guyana e o “fast-food nation” e in top alaturi de SUA, Filipine si Chile. Mai toate lanțurile internaționale sunt prezente plus unele regionale americane pe care nu te-ai aștepta să le vezi aici. Aproape toate sunt intr-o stare deplorabilă, te miri cum le permite francizorul să continue. Surprinzător e prețul, un meniu complet costă 30-40 de lei, pomană curată in Guyana.
Guyana e o țară fără economie productivă, aproape totul se importă. In apele Guyanei s-a descoperit petrol. Foarte mult petrol, Guyana a ajuns de la zero la a 12 țară din lume la zăcăminte demonstrate. Deși nu a început exploatarea, se speră că la sfârșitul lui 2020 va începe și prețurile au luat-o și mai razna anticipând valul de petrodolari. La o populație de 700 si ceva de mii de oameni Guyana ar trebui sa ajungă pe lângă Qatar la venit pe cap de locuitor, adică in top 3 in lume. Asta in teorie, in practică mult nu o sa se schimbe curând.
Pentru mine Guyana a fost cea mai scumpă țară în care am fost ca bani cheltuiți pe zi. De raportul calitate/preț nu mai zic, cred că e imbatabil. Media zilnică a fost în jur de 150 de dolari. Asta fără sa vizităm singura atracție a țării, cascada Keietur. Dacă o vizitam săream de 200 dolari pe zi.
Cascada nu a fost posibil să o vizităm desi noi am incercat la maxim. Ar fi meritat, e de departe obiectivul principal al regiunii Guyanelor. E undeva in jungla, se poate merge cu avionul. Ai de ales intre un zbor de 30 de minute sau cinci zile de mers pe jos pe poteci. Am ales varianta zborului, nu aș fi stat încă cinci zile in Guyana pentru nimic in lume. La ambasadă cand am luat viza am gasit o reclamă pe revista oficiala a turismului guyanez care zicea 110 dolari. Cand am ajuns in țară prețul a urcat la 220. Pentru străini e dublu si domnii cu revista au omis sa spună asta. Am trimis emailuri la agentii, a răspuns doar una si prețul citat se apropia de 300. Chestia e ca nu se organiza dacă nu se strângeau 12 oameni, adică avionul sa fie plin. Agenția asta a fost o notabilă excepție, sistemul în fapt funcționează altfel.
Am incercat direct la companiile aviatice care operează zborurile. Raspunsurile a fost halucinante. Zborul se organizează doar dacă sunt 12 oameni fix. Nu vând bilete individuale. Cu 11 nu se pleacă. Nu reduc prețul sub nici o formă să umple avionul. Preferă sa nu organizeze zborul și sa piardă 10 sau 11 clienți. Problema e ca nu prea e posibil sa gasesti 12 straini in Guyana, țara are 3000 de vizitatori străini anual. Alte aspecte relevante : trebuie plătit cash, cu cardul te ard la comision. Trebuie bancnote model nou si in stare perfectă. Biletele se pot cumpăra doar de la aeroport, nu există agenții în oraș, online nici atât… Trei zile am sunat si am încercat, am căutat și am mai găsit încă două persoane amatoare dar degeaba. M-am resemnat, imposibilul e imposbil.
După două zile deja vream cu orice preț sa plec din țară. Aici apare altă problemă, nu e ușor sa scapi. Sunt extrem de puține zboruri internaționale, sub zece pe săptămână. Care sunt ,sunt foarte scumpe. La naționale e cam la fel, scumpe si pline cu minerii care merg in jungla la muncă. Cu mare efort si cheltuiala am gasit si noi un zbor pana la Lethem, un oraș pe granița cu Brazilia. Mai erau doar două bilete. Am luat un taxi imediat ce am aflat de bilete si am mers la aeroport să cumpărăm.
Două zile mai tarziu eram in mini-aeroport ultra-fericit ca s-a terminat. Nu aăa repede, avionul a avut o întârziere considerabilă. Pasagerii toti mineri sau rude de mineri. Drumul nimic altceva decat junglă si fluvii, natură si izolare la maxim. Dacă am fi luat autobuz am fi facut 20 de ore, majoritatea pe drumuri de pământ prin junglă. Am aterizat la Lethem si am luat-o pe jos spre granița .
Interesant e că la aterizare jungla a lăsat locul preeriei, aerul e mai uscat, pământul mai primitor. Lethem e minuscul si izolarea e dominantă. Noroc ca Brazilia e aproape. După o oră de mers pe jos am ajuns la graniță pe întuneric. Vameșii guyanezi nu mai erau la servici. Cei brazilieni ne-au zis ca ”guyanezii nu sunt aici, dar va procesăm și fără ștampilă de ieșire guyaneză”. Asta înseamnă ca noi apărem că încă suntem in Guyana si luăm interdicție. Oricum nu contează, nu m-aș intoarce pentru nimic în lume.
Concluzia e scurtă. Un dezastru total de țară. Tara e impropriu spus, greu sa numești așa adunătură țară in primul rând . Mai rău până acum nu am vazut. De mers – doar dacă vreți să vedeți până unde se poate ajunge cu distrugerea propriei societăți și cât poate să decadă omul.
Notă. Dacă vreți sa vedeți când mai postez articole noi sau poze vă rog dati FOLLOW sau LIKE pe pagina blogului ( “Blogul de călătorie VULPEA.RO” ). Accept cererile de prietenie și pe pagina personală Razvan Vulpe dar acolo nu postez mai deloc. Multumesc pentru interes.