Filipine, pe mintea ca o foaie de hartie.

De la Filipine aveam asteptari mari. Primele lucruri care imi veneau in cap : multa engleza si ceva spaniola, insule si ca  plaje bune, ca au mult mai putin turism decat vecinii si decat potentialul  (trebuia sa ma gandesc mai mult la cauza).

Din minutul 1, cand am iesit pe peronul aeroportului mi s-a facut introducerea. Nu tub, nu autobuz, mergem pe jos pe pista. La 50-60 de de metri de avion, un simplu gard desparte  pista  de niste blocuri de locuinte.

20160131_142820.jpg
Manny e apogeul mandriei nationale. Blocuri de locuinte la 60-70 de metri de unde aterizeaza avionul.

Imposibil la prima vedere, cum dorm aia cand aici aterizeaza avioane dintre cele mai mari din care sunt, cum nu este problema de securitate. Orice nebun poate trage in ceva avion la aterizare sau decolare, nu trebuie cine stie ce arma, atat sa nimereasca un rezervor. Mai tarziu aveam sa cunosc aeroportul NAIA mai bine si sa-l clasific drept cel mai prost aeroport pe care am fost. Cu vamesii nici o probelma, nu ne trebuie viza pe pasaport romanesc, mi-au pus o stampila pe 30 de zile, nu costa nimic. Trebuie bilet de iesire din Filipine totusi, la imbarcare in Hong Kong m-a verificat, se pare ca imigratia filipineza returneaza din cei care au bilet doar de dus.
Aeroportul plin de OFW, “overseas filipino workers”, filipinezi care muncesc afara. Acronimul asta este foarte popular. Filipine are peste 10 milioane de oameni afara, majoritatea  “OFW”. Restul sunt sub alt cuvant des intalnit,  “balikbayan”, filipinezi stabiliti definitiv in afara tarii.

La iesire pentru fiecare pasager asteptau in medie 7 persoane. Explicatia e clara, cam atatia incap in masina de a venit sa ia ruda de la aeroport. Mi-a atras atentia un copil de 5-6 ani cu pantaloni scurti mai mari cu 3 masuri decat ii trabuiau si un fes tras pe ochi ca trebuia sa tina capul dat pe spate, sa poata vedea. Copil de balikbayan din Statele Unite. Moda de ghetou la 5 ani sa impresioneze rudele din fFiipine. Treaba asta cu fițele, mai ales la filipinezii de afara este la maxim.

Ieșit din aeroport primul lucru remarcat este numarul enorm de masini. Mi-a sarit in ochi un SUV enorm, Ford, geamuri laterale negre complet, adica ”fumuriti” ca sa-l citez pe un domn politist care m-a oprit pentru astfel de geamuri in Gagauzia, Republica Moldova. Parbrizul si el negru complet, cum numai in lumea a patra vezi. Pe spate doua abtibilduri,  unul declarand ca stapinul iubeste pistoalele Glock (Glock este echivalentul la Mercedes in lumea armelor de mâna) si altul ca ” va rog asteptati, reincarc pistolul ”. Comunicatul prin intermediul (exteriorului) masinii este sport national. Multi isi pun toata familia pe luneta din spate, o figurina pentru fiecare membru,  (rar ajunge spatiul), sau placuta cu ”suporter / prieten al politiei”,  sperand ca lingusirea asta ii scapa de amenda.

20160209_120943.jpg
Cu cat e tara mai inapoiata cu atat mai mare admiratia fata de politie.

La 30 de metri mai incolo taxiurile. La cele  normale 60-70 de oameni asteptand in coada. La cele  mai de lux,  nimeni,  sareau aia pe tine,  ca te ducem noi fara asteptare. 800, 700, 500, 400 ultimul pret. Am stat la coada,  luat taxi normal, 180 pesos pe ceas, 220 cu bacsis cu tot. La 50 de pesos la euro ma intreb cat munceste un sofer zilnic. Soferul ma lamureste imediat intr-o engleza perfecta,  20-21 de ore. O zi da, una nu.

20160210_143631.jpg
Oricand, oriunde, Manila a fost desemnata orasul cu cel mai freu trafic din lume

Autostrazi suspendate, trafic, oameni ai strazii si comercianti de mici lucruri vin pe la masini mai in fiecare intresectie. Zgarie nori si saracie lucie una langa alta inteligibile unui străin încă din primele 10 minute.
Am travesat centrul si am ajuns la destinatie. Am platit frumos si am coborat sa descopar ca nu sunt chiar la destinatie,  m-a lasat aiurea,  pe strada care trebuia dar la aproape doi km de numarul la care era pensiuneai. Omul nu avea GPS, nimic. In general in taxi se merge dupa principiul “dumnezeu ne va ajuta sa gasim adresa”, am luat circa zece taxiuri in Manila dar GPS nu am vazut.

20160210_132032.jpg
Nu m-am simtit in nesiguranta in Filipine, in ciuda semneleor de genul asta.

Pensiunea nu este ca in poze, nici atat de centrala cum pretinde dar este in regula.  Singura treaba e ca e la strada principala si ca trec circa 500 de masini pe ora, multe fara filtre de fum sau toba. Puteam sa petrec doar astea trei ore in Fiipine si tot imi faceam o idee despre cum e tara. Fundul fundului, rar am văzut mai rău în prima zi.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *