Etiopia are mai toate problemele pe care le poate avea o societate. Calitatea terenului e una din cele majore. Sec e cuvântul care definește. Munții de piatra seacă predomină. Nilul își are parte din izvoare în Etiopia dar verdeață e doar pe lângă maluri. În sud sunt zone verzi dar procentual e puțin.
Maximul este este nord-est, depresiunea deșertica Danakil. Drumul spre Djibouti traversează deșertul. Soseaua este incredibil de buna pentru Etiopia, nouă, asfalt perfect. E unica arteră care leagă comercial 120 de milioane de oameni de restul lumii. Țara nu mai are ieșire la mare. Odată cu căderea comunismului fosta provincie Eritreea a devenit stat și a luat tot litoralul de la Marea Roșie. Etiopia a ajuns în situația halucinantă de acum, țară de peste 100 de milioane de oameni fără ieșire la mare, fără port. Și asta în contextul în care nu are alta iesire bună spre lume pe altundeva. Tot ce importă si exportă trece prin portul Djibouti si prețul crește din cauza taxelor si drumului lung. Principalul acționar la port este un fond de investiții al guvernului din Dubai. Cum observa cineva din grup – “de fiecare data când un etiopian își cumpară o cămașă sau un chibrit emirul face un bănuț”. Capitalismul la maxim, transfer direct de la cei mai săraci la cei mai bogați. Dacă Djibouti inchide granița Etiopia e paralizată. Guvernul etiopian face eforturi si investește intr-un port din Somalia, lumea de rând se plange de situatie si de costul adăugat. Nostalgicii comunismului subliniaza ca democratia i-a adus aici, înainte aveau mii de km litoral si porturi.
Șiruri enorme de camioane încărcate cu tot ce îți poți imagina vin dinspre est.
În sens invers aceleași camioane merg mai mult goale. Balanta comerciala o poate ghici si un copil de 5 ani. Aici e alta Etiopie. Lume mai puțină, majoritar musulmana, limbi diferite. Desert pur, cu cât avansam cu atât terenul e mai prost.
Ne îndreptăm spre vulcanul Erta Ale. Momentan e intre cele mai dificile locuri de accesat de pe pământ (polii și alte chestii similare neintrand la socoteala). Distanta față de zonele cu infrastructură, terenul, vremea și răpirile sunt principalele probleme. Accesul se face din Mekele, un oraș de vreo 250 000 de oamenii. Șase ore de condus pe șoseaua bună spre Djibouti și trei ore peste deșert. Nu zic prin deșert pentru ca nu e mereu drum. În prima parte sunt niște dâre, în a doua nimic. Efectiv o iei peste bolovanii de lava. Nisip unde te poți afunda și apoi lava, ai impresia ca nici tancul nu poate merge pe acolo. Singurele mașini care se încumeta sunt Toyota Land Cruiser, adevaratele TLC clasice, nu varianta castrată de o vedem prin orase. Normal excursii nu ar trebui sa se organizeze. Normal nimeni nu ar distruge masinile pe aici, nimeni nu s-ar risca sa aibă turisti răpiți sau căzuți in crater. Treaba e ca o excursie costă cat 6-7 salarii etiopiene. Riscul pe care si-l asuma e proporțional.
Caldura pe timpul zilei e sufocanta, trece de 40 de grade. Umbra aproape imposibil de găsit, peste tot deșert pur. Este cea mai aridă zona locuita a pământului, temperatura medie anuala 34 Celsius. (In comparație, Bucureștiul are media anuala pe la 12 Celsius). Lumea totuși trăiește aici. Nomazii Afar isi pun corturile formând mici așezări. La prima vedere nu pare a fi rational, in jurul nostru putem vedea pe o rază de zeci de km si nu e nici un fir de iarba.
Afarii – musulmani, bastinasi ai zonei sunt vazuti de restul Etiopiei ca parte a unei clase inferioara, semi salbatici. Atat din cauza ca sunt nomazi cat și pentru ca nu sunt creștin ortodocși. Averea lor constă in capre, oi si camile. Spun capre și oi din lipsa de capacitate de exprimare. De multe ori sunt un amestec.
Afarii se mută la fiecare cateva luni cu case cu tot in alta parte incercand sa profite de extrem de puțina vegetație. Cateodata sunt protagonistii la episoade parca ireale. Mergi 25 de km prin deșert, nu o plantă, nu șosea, nu urma de ființă sau animal si deodata iti apare un afar sau doi parca din pământ iesiti. De saracie și lipsuri nu mai zic, la conditii de viata numai prin subsahariana mai exista asa.
Planul e simplu odata ce am terminat drumul cu mașinile. La o prima campare ne lasam lucrurile care nu sunt de baza si pornim la drum pe jos. Plecarea la căderea intunericului, de mers vreo 4 ore prin deșert noaptea. Ziua e pre cald sa mergem. Urcăm vulcanul si dormim sub cerul liber undeva pe marginea craterului.
O surpriza este numarul mare de garzi inarmate pe care le avem. De asemenea vârsta lor, unii nu cred cau 18 ani si poarta pe umar AK-uri incarcate. In zona operează rebeli ai unei grupari care doreste formarea unei republici indepentente a etniei Afar. Cu o saptamana inainte in incercarea de a răpi câțiva străini rebelii au omorât un turist chiar in camparea unde am inceput noi.
Drumul nu e greu, poteca buna, temperatura perfecta. Luna plina ajuta, urcarea este o placere. La un km de vulcan deja incepe sa miroase a sulf si sa de vada lumini rosii. Ajunsi pe buza craterului specatacolul este ireal. Experienta de gradul 1 mondial, imposibil de descris. La 10 cm de unde stau se deschide abisul, ai cazut te duci cateva sute de metri prin aer si aterizezi fix in flacari si lava. Zgomotul, fumul sulfuros, luminile fac o atmosfera incredibilă. Zici ca e furtuna afara, cand se rupe cate o bucata și pica în foc nici nu ne mai auzim vorbind.
De asa zisa siguranta nici vorba, fiecare umbla pe unde vrea, unii stau cu parte a corpului suspendata peste buza hăului incercand sa faca poze. Nu m-ar mira sa aflu ca a căzut vreunul, nu cred sa tina cineva statistici pe aici.
Camparea constă in niște saltele pe pământ sub cerul liber. Suntem la 500 de metri de crater, e zgomot, lumina rosie, unii nu reusesc sa doarma. Mi-e greu sa găsesc în memorie o noapte mai interesanta petrecuta sub cerul liber.
A doua zi coborâm la camparea de baza, din nou peste desert si ne pornim spre Dallol.
Dallol e alta zona din același desert Danakil. Activitate vulcanica este și aici dar subterana, nu vulcani vizibili. A fost odată un vulcan dar a colapsat. Ne aflam mult sub nivelul marii, circa 116 m in medie. Minerale ies din pământ și în contact cu oxigenul capătă sute de culori dând impresia de alta planeta.
Tot aici exista o zona unde se exploatează sare la suprafață. Aproape toată sarea țării de 100 si ceva de milioane de oameni vine de aici. Exploatarea se face în cel mai rudimentar mod, cu tarnacoape și pârghii. Sarea este încărcată pe trenuri de cămile și transportată pentru a fi distribuita.
Caldura de 40 de grade și lipsa oricărei infrastructuri face munca deosebit de grea. Tribul Afar are monopol pe exploatare dar de multe ori se iscă și conflicte, diferite facțiunii încercând sa exploateze și ele. O cărămidă standard de sare costa 5-7 birr aici dar ajunge la circa 15-20 de birr după ce e transportata cu cămilele pana la centrul de distribuție. (1 euro=32 birr). Se pot câștiga ceva bani ca miner, circa 70-100 euro de dolari pe luna dar munca e extrem de grea și dăunătoare sănătății. În comparație, un profesor câștiga cam la jumatate iar un șofer, o meserie extrem de dorita în Etiopia, cam tot cât un miner. (Problema cu șoferia e ca pentru a lua carnet trebuie sa știi sa scrii – și jumătate din etiopieni nu știu – și ca școală costa enorm, circa 600 -700 euro).
Danakil a depășit așteptările cu mult. Vulcanul însuși e de prima clasa mondiala, nu stiu loc unde sa te poți uita la un vulcan activ de pe buza craterul. Experienta extraordinara – de la distantele fata de civilizație, la triburile Afar care parca sunt din alta era, la cromatica din Dallol – totul unic și impresionant.
Excursia de trei zile costa 300 și ceva de dolari. Mekele este locul cel mai bun loc unde sa o cumpărați, nu Addis, nu online.