Cum e treaba in paradis?  Costa Rica pe timp de pandemie.

Ce vă vine în minte când auziți Costa Rica? Cum ne formăm impresiile asupra unei țări?

În cazul republicii centroamericane o bună parte ține de ochii care privesc. Tindem sa o vedem prin filtrul la ce se întâmplă în România. Pe vremea când aveam fotbal și mergeam la mondiale Costa Rica era asociată cu fotbalul. Apoi a devenit un refugiu pentru “persecutații statului paralel”. Costa Rica, Costa Rica – Udrea și Alina Bica. Și mai târziu – destinație la modă. Câți IT-iști sau oameni “de succes” cunoașteți care (nu) au fost în Costă Rica? ( Iar îmi pun lumea în cap). Mă rog, azi caut răspund la întrebarea “cum e treaba în Costă Rica”?

E iarnă și e Covid. Mi-a luat două luni să mă hotărăsc unde merg. Tailanda, India, Tanzania, Tunisia au fost finaliste dar toate au picat din aceleași motive. Ori riscurile Covid, ori nu meritau efortul în sensul că sunt prea scumpe sau / și pustii.

La drum!  Singura problemă la drumul de dus, de 11 mii de km, a fost partea de acasă pâna la aeroport. Întâi ne-au dat jos din trenul “direct” chiar înainte de București și ne-au pus sa așteptăm altul. Apoi autobuzul vieții, 783, din Piata Victoriei până la aeroport a venit după o oră și jumătate de așteptat în stație la câteva grade minus. M-am încăpățânat sa vad cât durează pâna vine. Cum e posibil ca cea mai importantă linie de autobuz urban din țară să fie așa de imprevizibilă?

Biletul spre Costa Rica e din Madrid. Din cauza la pandemie sunt extrem de puține opțiuni de zbor. În plus e scump,  adăugând Wizz-ul până la Madrid totalul sare de o mie de euro. Zborul e cu Iberia  doar pe hârtie. Când să urc în avion observ că pe avion scrie Level. Nu am avut bagaj inclus, loc a fost cam ca pe la Wizz și mâncarea ridicolă. Noroc a fost ca mi-am luat apă, altfel făceam setea. Nici nu vindeau apă, nici nu prea am avut curaj sa cer. Pe zona mea era o femeie extrem de suparată. Cu unul din vecinii de loc s-a certat, la altul i-a luat în mod agresiv centura și i-a închis-o când el uitase sa o facă. Așa ceva nu am mai văzut decât o dată si atunci pe notoria United.
Zborul e plin ochi, în majoritate francezi, nemți și Benelux sub 35 de ani.

Cina, a doua și ultima masă de pe zborul de 13 ore. Prima masa nu a fost cine știe ce dar cu a doua Iberia / Level au bătut recordul. E cea mai proastă mâncare pe care am primit-o vreodată pe un avion. Ca sa fiu clar, ne-au dat ce vedeți în poză și nimic altceva, nici măcar ketchup nu aveau.

Aterizăm în San Jose. La intrare nimeresc la o fată ofițer de migrație. Îmi ia pașaportul, verifică și pleacă, zicându-mi amabil să aștept. Am toate în regulă, neapărat trebuie bilet de intors, rezervare de camere pentru prima noapte si demonstrat ca ai bani de cheltuit pe durata şederii. Aștept vreo zece minute gandindu-mă la rețineriledin Mexic. Vine si mai pune câteva întrebări și pac – ștampila. Atât de obișnuit sunt cu treburile astea că nu am avut nici o emoție.

Ieși din aeroport pe o ușă și te așteaptă o lume nouă. Dar până sa iei contact cu lumea aceea trebuie sa rezolvi niște probleme. Cap de listă – cum fac rost de coloni, moneda locală. Au două case de schimb la sosiri dar la euro sunt comisioane enorme.  Zic pas, caut un bancomat. După ceva bătaie de cap îl găsesc la plecari dar nu merge. Tot la plecari găsesc și altă casa de schimb unde rata e mult mai bună. Ies din incintă si când văd ce vreme e afară vreau o bere. E vreo trei dolari. Taxiul e aproape 40 de dolari până în centru la hotel, undeva intre dublu si triplu per km față de Romania. Se conturează un profil de țară – e scump, turistul e vacă de muls.

Imaginea e cea de oraș tipic centroamerican, întrucatva mai elevat din cauză ca sunt bani și siguranță si că exista foarte multă lume educată si progresivă.. 

In contrabalanță vremea e perfectă. Dupa frigul din țara am ieșit afară din aeroport la 26 de grade. Lumea e de treabă din primul minut, pe toți care i-am întrebat de casă de schimb, bancomat, autobuze sau destinație au fost extrem de prietenoși. Natura ireproșabilă, în departare se vad munții, orașul e fix la poalele lor. Nu e rău deloc ce văd.

Munți de 3800 de metri, la distanță ideală față de Ecuator.

Trafic considerabil, ajung in centru și o iau spre hotel. Plin de lume. Sunt niște străzi pietonale unde se adună tot orașul seara. Mă pun sa mănânc la o taquerie simplă. Prețurile sunt triple față de țari similare. Intru la un supermarket să iau o apă. Una mare e vreo doi dolari și nici nu are doi litri. O ciocolată Milka vreo cinci dolari. Tac și sper sa fie doar o excepție.

Hotel și somn. A doua zi prin oraș. San Jose nu e mare lucru. Sistem grătar, multe magazine cu chinezării, animație mare în zona centrală. Zgomot omniprezent, magazinele au o boxa sau un nene cu un microfon care prezintă marfa și ofertele pe volum maxim.

Cam așa arată o măcelărie în San Jose. Costaricanii știu sa vândă, fie carne fie turism.

Plin ochi de restaurante de mâncare rapidă, atât cele clasice americane dar și locale, servind cu preponderență găini prăjite. Fac scurte vizite la puținele obiective gen catedrală, teatru și muzeu și gata de drum. În San Jose clar nu e mare lucru de vizitat. Mai mult de o zi nu e de stat.

Un lucru e clar, e vârf de sezon,  săptămâna de anul nou. Plin de turiști peste tot. Costa Rica e una din puținele țari care permit intrare fără test, carantină sau asigurare dacă ești vaccinat. Se pare ca sute de mii de oameni am avut aceeasi idee ca mine, țara e plină ochi de turiști europeni si americani. Decid să încep cu o zonă mai puțin turistică până trece valul, apoi sa merg în Panama și sa revin în Costa Rica când se mai eliberează.

Cautând Costa Rica reala, cea cu vaci și porci, paisanos și plantații de cafea. Am tot căutat dar puțin am găsit.

Aleg sa merg în Valea Centrală într-o zonă numită Orosi. Citisem ca are clima perfectă si că nu e foarte turistică. Costa Rica are o topografie inegalabilă. De fapt de aici vine o bună parte din atracția țarii. Un șir de munți care ajung până la 3800 de metri  paralel cu cele două oceane. Lățimea țării și implicit distanța dintre oceane e de 150-200 km. E ca și cum ai avea lanțul carpatic mărginit de două oceane – pe la Brașov ar fi Atlanticul și pe la Ploiești Pacificul. Carpații ar fi cu 1000 și ceva de metri mai înalți. Sus la munte e rece, jos vreme tropicală, cald tot anul. Precipitații sunt destule, în consecință fauna si flora sunt extrem de variate.

Costa Rica in zona ne-turistică. Bicicleta aparține unui domn care a primit-o de la tatal sau când era copil de scoală primară. Acum, după 50 și ceva de ani, încă o folosește zilnic. Spune ceva despre relații de familie, materialism și (lipsa) nevoii de ceva nou care caracterizează lumea “dezvoltată”. Costa Rica, desi e asaltată si ea, e altfel.
PS. Bicicleta e o Raleigh Chopper, un clasic în Marea Britanie la vremea respectivă, cred ca a fost și inspirația Pegasului cu sa lungă.

Distanța din capitală până la Orosi se poate acoperi într-o oră cu mașina sau în două cu autobuzul. Masina de inchiriat se gaseste dar prețurile sunt astronomice. Am luat autobuzul si după ce am trecut de un orășel numit Paradiso am intrat în zona văii. Paradiso – pe bună dreptate. Totul perfect – terenul, vremea, calitatea aerului, râurile si lacul din fundul văii, vegetația, izvoarele termale. Datorită vremii care stă între 20 și 30 de grade tot anul si a umidității moderate se cultivă tot felul de fructe și legume. Produse proaspete și relativ bune peste tot. Bune in sensul de ingrediente că varietatea si imaginația culinară lipsesc cu desăvârșire. Despre bucătăria costaricană în următorul articol.

Așa arata paradisul și asa rămâne 365 de zile pe an.

Ma instalez la pensiune si decid sa merg la niște izvoare termale situate pe terenul unei ferme la marginea orașului. Vreo cinci km si transport mai deloc. Ferma e enormă, se cultivă cafea și au și animale domestice pentru turiști. Izvoarele sunt calde și bine amenajate dar prețul e astronomic, 45 de dolari pe o jumătate de zi. Izvoare mai bine amenajate în Turcia sau la Felix în complex bun și de fițe costau mai puțin de un sfert față de aici. Și asta nu e mult pentu Costa Rica, în zona turistică mai spre nord sunt resorturi care au tarif de circa 100 de dolari in sezon. La termalele mai sus menționate aveau și hotel, costa camera normală 1145 de dolari pe noapte în perioada de după anul nou. Subliniez, camera normală nu cine știe ce “penthouse”, nici macăr de ăla balcanic.

Termalele din Orosi. Poza nu îmi aparține, așa de mult mi-a plăcut apa că am uitat sa fac poze până a venit seara, apoi era prea întuneric.

Prețurile astea poate vi se par neverosimile. Și mie dar asta e Costa Rica. Pe de o parte e o țară la modă,  instagramabilă. Pe de alta parte au un marketing pe turism extrem de bun și eficient, top mondial. În contextul Covid – e una din puținele țări turistice care nu cere teste. Țara trăiește din turism și a fost un an închisă, e sete mare de bani. Scumpă este de ani buni dar acum e o furtună perfectă, pregătiți rezerve.

Tot în zonă acesta e și un râu care se e printre primele în lume la rafting. Am luat alte două autobuze și am ajuns la Turrialba, orășelul de unde se organizează ieșirile pe râu. De ales a fost ușor, toată lumea oferă cam aceeași treaba. De la hotel pana la punctul de pornire mergem vreo oră printr-o zona extrem de frumoasă, dealuri și ferme. Prețul e 75 de dolari plus 10 pentru poze. Pe apa stăm aproape patru ore, a meritat efortul deși și aici prețul e exagerat.

Rafting pe râul Pacuare, zice-se cel mai bun  din Costa Rica.

Râul se scurge din lanțul de munți din centru spre Atlantic. La fel am luat-o și eu cu autobuzul după rafting, de la munte spre Atlantic. Destinația e un oraș port numit Puerto Limon. Ajung la Limon și mi se confirmă ce citisem, aici e altă lume. Majoritatea populației este afro-costaricană, descendenți ai muncitorilor aduși din Jamaica și Barbados să lucreze la construirea de căi ferate și porturi.

Puerto Limon. Diferență enormă față de zona de munte. Puro Caribe.

Orașul e cam dărăpănat dar lumea e de treabă și aici. Se zice ca e cea mai periculoasă zonă din Costa Rica dar nu mi s-a părut sa treacă de limita rezonabilului. Decid sa rămân o noapte, mă atrage, seamănă prea tare cu Cuba sau cu un oraș din anii 60-70. Turiști nu sunt de loc cu excepția celor care vin pentru câteva ore cu vasele de croazieră.

Lumea e pe modul “tranquilo” mai tot timpul.
O familie uitandu-se cu jind la un vas de croazieră. Contrar la ce poate transmite poza costaricanii sunt bine material, venitul mediu este un pic peste România dar clar mai egal împărțit.

După Limon o iau pe coastă în jos spre Panama. Decid sa stau două zile intr-o zonă de mare, Cahuita. Cahuita și încă un oraș numit Puerto Viejo sunt atracțiile din jumătatea sudică a coastei caraibiene. Cahuita nu e mare lucru dar are plaje. E foarte cald și umid, prețurile sunt mari dar asta e.

Plajele de pe coasta caraibiană. Frumos dar curenții sunt foarte puternici și lumea nu se bagă în apă.

Lângă Cahiuta se afla o rezervație naturală pe malul mării. Practic o pădure tropicală cu o potecă de vreo zece kilometri. Culmea este că e gratis, prima și ultima dată când un obiectiv de orice fel a fost fară intrare în Costa Rica. Natura, marea sunt de prima clasa. În plus în rezervația asta am văzut mai multe animale ca in alte parcuri mult mai cunoscute pentru prezența animalelor.

Animale am văzut mai rar decât mă așteptam. Reclamele si postările despre Costa Rica sunt saturate cu tot felul de vietăți, poate de acolo și așteptările. Aici o maimuță care furase o cutie de mâncare.

De aici iau un alt autobuz și după două ore și ceva sunt în Panama. Am facut cunoștiință cu Costa Rica si am sentimente ambivalente. Sunt incântat de natură si mai ales de lume dar complet dezumflat de treaba cu turismul dus la extrem si prețurile astronomice. După Panama o sa revin pentru încă un sejur în nordul Costaricăi. Despre nord în alt articol.