Călătorind in zone mai îndepărtate ale planetei apare o întrebare : cum pot oamenii sa trăiască in așa loc ?
Nimeni nu se duce de plăcere in mijlocul Siberiei, Saharei sau Amazoniei să construiască așezări. In mod normal statul, armata sau o companie construiesc în asemenea locuri. Avanposturi militare, minierit, exploatare a lemnului, a blănurilor, rute comerciale, războaie – multe sunt motivele.
Mai există si o a doua situație, unde oamenii fug de capul lor in sălbăticie fara nici o susținere. Clasicul exemplu sunt creștinii ruși de rit vechi care trăisc zeci de ani rupți de lume in așezarile lor din Siberia (și Delta Dunării).
In jungla surinameză este o regiune formată doar din sate fondate de sclavii fugiți de pe plantații. Capitalismul total si colonialismul din vremurile alea presupuneau că omul sa fie cumpărat in Africa si să vină să muncească până la moarte pe mâncare și cazare in lumea nouă. Am trăit ani buni intr un stat fondat pe și marcat de sclavie, Louisiana. Cum americanii au rescris istoria după cum le-a convenit parcă aveam impresia ca nu a fost chiar așa de rea sclavia. Recent mai văzusem prin Mauritania cum mulți din sclavii din prezent vor de bunăvoie sa rămână la stăpân pentru ca au siguranța zilei de mâine. (Da in Mauritania mai sunt inca sclavi). Vizita la satele din Surinam a prezentat o variantă complet diferită… Despre asta mai târziu.
In Surinam in afara orașelor oriunde te uiți vezi zidul verde vegetal. O țară definită de junglă, și azi 80 la suta din suprafața e pădure deși au defrișat si exportat lemn secole intregi. Pentru sclavii care căutau refugiu jungla era singura alternativă geografică. La est si vest Guyanele si ele dominate de stăpânii de sclavi, la nord oceanul. Deobicei se fugea in grup. Se duceau zile si nopți pe fluviu in sus, cat mai adânc posibil in junglă. Acolo stabileau așezări, așezarile acelea sunt satele de azi. Surinam are o întreagă regiune ruptă de lume formată in mijlocul junglei din câteva zeci de sate fondate de maroons, sclavii fugiți de la stăpân. In aceasta regiune am decis sa mergem vreo trei zile.
Fluviul Surinam izvorăște undeva in junglă si se varsă in Atlantic in dreptul capitalei Paramaribo. Paralel cu fluviul au construit 200 de km de șosea. Pe lângă șosea sunt așezări mici si rare dar și atât e ceva remarcabil pentru regiune. După 200 de km drumul se termină undeva pe malul fluviului in satul Pokigron – Adjoni. De aici începe sălbăticia, fără drumuri sau localități in sensul propriu al cuvântului. La așezarile formate de sclavi li se zice sate, așa o sa le zic si eu in articol deși nu arată ca satele din lumea modernă.
Am căutat vreo trei zile o modalitate sa ajungem in regiune. Singura alternativă normală este cu o excursie organizată. In junglă sunt si câteva operațiuni turistice, așa numite eco-resort-uri. Te iau din oraș si te duc cu microbuzul si barca până la locul respectiv unde ai totul asigurat. O problemă e că treaba asta iese cam la 200 de euro pe zi. Alta că nu vezi mare lucru local. Se poate merge din resort in vizită in ceva sat câteva ore. Un sat unde localnicii sunt deja dependenți de vizita turiștilor si se comportă ca atare.
Dupa zilele petrecute căutând online si pe la agenții in Paramaribo am concluzionat ca 99 la suta din turismul de aici se face așa. Două companii domină. Te duc cum vor ele și te încasează cât vor ele. Am decis să ne riscăm pe cont propriu. Am făcut o rezervare prin internet la o căsuță la una din cele două campări disponibile pentru călători independenți.
La drum. Vorba vine… In dimineața plecării nu ne vine mașina să ne ducă de la hotel la autogară. Suntem cazați la un hotel superinteresant dar care e departe de orice, pe o fostă plantație. Până la urma găsim ceva, o doamnă indiancă cu o mașinuță mică-mică. Ne grăbim dar soferița merge cu încetinitorul. Ii zic sa ii de pedală dar nu îi dă, mai mult, la un moment dat face o manevră ca in urmăririle din filmele Bolywood. Ne zice ca intoarce, nu poate sa o ia pe mega-podul care trece fluviul spre autogară că e trafic. O oră si jumătate minim pe doar cinci km până in oraș. Mai sunt 20 de minute până pleacă microbuzul. Dacă pleacă fără noi adio, se duc rezervările, nu mai avem timp de junglă. Alt pod nu mai este.
Ca o paranteză, podul ăsta e mândria Surinamului. Au facut eforturi mari să îl facă, a durat mulți ani, mulți bani cheltuiti. Proiect obsesie națională, cam ca autostrada de peste Carpați la noi. L-au facut până la urma dar Surinam s-a umplut intre timp de mașini si acum podul e inutilizabil, blocat toata dimineața si toată seara, la orele de varf. Alternativa e cea primitivă, cu o mini-barcă peste fluviu. Așa am făcut si noi si am reușit sa prindem autobuzul.
In sârsit mergem spre natură… Ieșirea din capitală este marcată de un mare trafic. Următorii 150 km până la destinatie sunt pe o dâra asfaltatată prin junglă. Stația finală e pe malul fluviului. De aici incepe un alt Surinam, unul inimaginabil.
Am coborât pe intr-o forfotă extraordinară. Multe microbuze descarcând si bărci preluând pasagerii si marfa pentru a-i duce in sus pe fluviu spre duzina de sate. Aici se termină si puțina infrastructură care a fost. Adio restaurante, servicii medicale, magazine cât de cât aprovizionate si orice altceva. Mănânc o găină cu orez deși e doar 11 dimineața si nu imi e foame. Nu știu când o sa mai vad mâncare normală in urmatoarele zile. Facem provizii de la un magazin de chinezi (pleonasm) si tocmim locuri intr-o barcă.
Căldură și mai ales umiditatea sunt insupoartabile. Abia astept să pornim. Barca e o canoe mai lungă cu un motor mic. Costă vreo 60 de dolari surinamezi (40 de ei) de persoană pe un drum de trei ore până la un sat numit Boto Pasi unde avem rezervări.
Împărțim barca cu vreo cinci localnici. Fluviul e frumos, verde-albastru si nu foarte lat. Malurile se văd bine, e vegetație deasă bineînțeles și se aud păsări. Mergem vreo oră si ajungem la prima așezare. Nu ne oprim dar de pe mal se vede. Sunt câteva clădiri, vreo două-trei mai solide, restul căsuțe de lemn. Se văd femei spălând rufe pe mal și copii jucandu-se in apă. Al doilea sat e la încă o jumătate de oră. Aici oprim să lăsăm pe cineva si niște pachete. Lumea vine să întâmpine barca, își ia pachetele, pasagerul coboară si noi pornim mai departe. Fluviul se îngustează, apar stânci sub apă.
Trecem pe lângă un resort din cele de 250 de euro pe noapte si imaginea e relevantă – niște căsuțe mai acătării și oameni albi cu beri in mână care se uită plictisiți la noi sau se plimbă pe mal. Dupa vreo trei ore si ceva ajungem la destinație, satul Boto Pasi. (In taky – taky Boto Pasi inseamna “boats passing”) … Aici ar trebui sa ne aștepte Spenky, gazda de la camping. Dacă nu ne așteaptă am cam incurcat treaba, e singura cazare în zonă și odată ce ne-a lăsat barca altă nu mai e să ne ducă altundeva.
Comunicarea cu gazda noastră Spenky a fost dificilă. In primul rând ca ne scria in taky-taky, in al doilea ca răspundea greu la mesaje, ulterior am aflat si de ce, nu e semnal in junglă. Până la urma am înțeles cam atât din instrucțiuni : ”tell di botmen go bi Spenky”… Cu alte cuvinte, cauta-l pe Spenky in junglă, in jungla de sute de kilometri… Cu cât ne apropiam de Boto Pasi cu atât îmi era mai groază că o sa dormim in vreun pom. Mare mi-a fost ușurarea când l-am văzut pe Spenky din poza de pe whatsapp fluturând mâinile pe mal.
Campingul e de fapt doar o căsuța pentru turiști. O singură casuță cu două paturi. Are un foișor afară cu masă si un WC la 30 de metri in spate, fix spre junglă. Condițiile sunt bune, mai bine decât mă așteptam. Natura e copleșitoare – dealuri cu iarbă imposibil de verde, arbori enormi, fluviul se vede mai jos, pasarile cântă continuu …
După o odihnă binemeritată am pornit prin sat. Satul e compus din doua parți, decidem sa mergem in partea mai îndepărtata astăzi ca am auzit ca acolo e un magazin mai mare. Mergem vreun kilometru pe o potecă prin jungla. Ei o numesc “road”, in realitate e o fâșie de doi trei metri lățime. Pe de o parte si de alta pură jungla, arbori enormi si liane. Daca ne pierdem e cam problemă.
La un moment dat apare o structură ca o poarta de fotbal care are agățate niște frunze. Asta e poarta de intrare in sat, de aici se aplica legea satului respectiv, nu cea a junglei. Sat e mult spus. E o colecție de căsuțe ca cele din campările de la mare sau de la munte din România. Căsuțe de zece metri pătrați, făcute din lemn in care stau familii intregi. Viața este extrem de simplă. Lumea pescuiește, cultivă pe lângă casa ce poate, are găini. Nu exista ceas, job, mașini, nimic. Semnal la telefon slab și doar pe deal. Lumina electrică două ore seara de la generator. Doamnele din sat umblă la bustul gol. Sunt îmbrăcate intr-o fusta cum ar veni. Când ne vad pe noi trag fusta mai sus si își acoperă bustul. Lumea este retrasă, interacționează doar daca inițiem noi.
Spenky ne-a avertizat că e bine să mergem cu el când vizităm satele. Nu am fost prea încântați, am vrut libertate. Problema nu era pierdutul in junglă sau localnicii ostili. Problema, după cum am descoperit rapid, era pierdutul in sat. Așezarea caselor nu are absolut nici o noimă. Nu se poate vorbi de străzi sau ulițe. Nu există lot de teren care sa fie dreptunghiular, au mai degrabă forma de piese de puzzle. Totul e haos spațial, casele unele cu fața la nord, altele la sud sau est sau vest, cu spatele una in fața la alta. Ce mai tare treabă este in mini-piața centrală (da exista si așa loc). Acolo este un magazin care implicit e centrul social al comunității. Piața e cât patru-cinci locuri de parcare. Fix in mijlocul ei e un mormânt, probabil un lider local. Apropo de magazin, are minimul-minimului, cred ca vreo douăzeci de produse in total. Seara însă lumea vine si stă la magazin in fața si socializează, in special bărbații cu o Parbo biri in mâna.
Munca e făcută mai mult de femei. Lumea își ocupă timpul cultivând, pescuind si spălând. Atât rufele cât și vasele se spală in fluviu. Spălatul e o manie, asa ceva nu am văzut nicăieri. Ore in șir spală si răs-spală. Frecatul vaselor de metal cu buretele de sârmă e obsesie, cate o jumatate de oră petrec pe cate un castron sau cratiță.
Am petrecut in sat la modul relax, citind, vizitând și ajutând-l pe Spenky sa-și facă un cont pe o platformă de inchiriere. Nu imi amintesc când am fost mai relaxat, fara internet, tv sau orice altceva și cu sentimentul de izolare dominând.
Când îmi era jungla mai dragă a murit o femeie din sat. Toate bune dar seara au început oamenii sa cânte, o sumă de lume in cor, se auzea de parcă era in camera alăturata. Nu am prea dormit noaptea respectivă, au cântat până in zori. A doua zi a venit o barcă și am pornit înapoi spre civilizație. Pe drum s-a petrecut încă un episod care reflectă caracterul surinamez. La o oprire s-a urcat in barcă un tip de vreo 40 si ceva de ani care clar avea probleme de sănătate, cu greu se mișca si coordona. A mers cu noi până la capăt si s-a urcat in autobuzul spre Paramaribo. In autobuz i s-a făcut rău de tot – a căzut, spume la gură, a făcut pe el. Lumea din jur fără nici o reținere a început sa îl ajute. Deși deja se vorbea de coronavirus lumea nu era speriată, din ce am înțeles avea polio de fapt. Șoferul a făcut pe sanitarul de pe ambulanță, l-a ridicat, a deviat de la traseu si l-a dus la un dispensar. A curățat frumos cu zâmbetul pe buze unde făcuse ăla pe el si am pornit mai departe. Lumea la rândul ei nu a comentat nimic. Mă gândesc cum s-ar fi comportat șoferul de pe microbuz si lumea dacă se întâmpla asta in România.
In cele din urmă am ajuns in capitală si am mai petrecut o noapte înainte de a pleca spre vest, spre granița cu Guyana. Per total jungla a fost o experiența de clasa mondială, cea mai interesantă si mai pozitivă din timpul petrecut in Suriname si Guyane. Costul pe zi a fost cam de 40 de euro, mai puțin de un sfert din ce ne-ar fi costat sa mergem organizat.
Cu asta am terminat cu Surinam. Încă o dată, o țară unică, inexplicabilă si foarte prietenoasă. Daca nu ar fi fost așa de dificil si scump de ajuns aș fi recomandat-o călătorilor determinați. Așa nu o pot recomanda decât celor obsesivi. După ce ați mers in 100-120 de țări sau pe acolo Surinam ar putea deveni o destinație unde raportul efort (financiar, fizic, psihic) / satisfacție să fie favorabil. Altfel zic că nu, sunt multe-multe alte opțiuni mai bune de a cheltui timpul si banii de călătorie.
Notă. Dacă vreți sa vedeți când mai postez articole noi sau poze vă rog dati FOLLOW sau LIKE pe pagina blogului (Blogul de călătorie VULPEA.RO). Accept cererile de prietenie și pe pagina personală Razvan Vulpe dar acolo nu postez mai deloc. Multumesc pentru interes.