Cazare – transport – mâncare, sfânta treime (fizică) a călătorului. De foame mai rabzi o zi, autobuz sau avion mai poți aștepta si câteva zile dar dacă nu găsești cameră o noapte ce faci ? Întrebarea care m-a urmărit toată luna petrecută in Cuba. In 2015 a inceput o invazie turistică, oamenii care vor sa vadă Cuba până se ridică embargoul. Invazia s-a accentuat in 2016 cand au inceput zborurile directe si ne restricționate din SUA si probabil va dura câțiva ani. Cuba nu are infrastructura să cazeze atâta lume. La hotelurile mai populare in Havana nu aveau nimic liber pe următoarele 4 luni, totul rezervat de agenții. Nu există booking.com, nu apar pe internet majoritatea camerelor, nu acceptă carduri să poți face rezervare… Rezervarea telefonică fără card se onorează doar dacă nu s-a umplut cumva hotelul pana să ajungi tu. Nu pensiuni, nu hotel de familie care sa ajusteze prețul când nu are clienți, nu ai voie să stai la oameni in casa in caz de urgență. Pentru călătorul independent este stresant, scump și pierdere de timp.
.

Până să se liberalizeze în Cuba era un singur tip de cazare, hotelul de stat. Exista doar pentru puținii turiști care erau si pentru funcționarul care era trimis în delegație de stat in altă provincie. Marea majoritate a cubanezilor îți spun si azi că singura dată când au călătorit au fost la ceva rude in altă provincie la o mormântare sau pentru ceva acte in Havana. Nu au stat vreodată in hotel. In cel mai bun caz au stat in ceva “campismo”, căsuțe, in concediu cu bilet luat prin întreprinderea la care muncesc.
In prezent situația este cam așa :
- Hotel stat-privat. Partea privată e in general spaniolă sau italiană. Toate lanțurile gen Iberostar, Melia, Tryp sunt aici. Numai in zone turistice, foarte scumpe, 200 euro pe noapte e normal in Varadero și trebuie sa le scazi o stea dacâ nu două din ce pretind ei că au.
-
Hotel normal de stat. Diferite prețuri dar in general scump sau foarte scump pentru ce oferă. De când cu invazia turiștilor americani este si mai scump. Poate fi greu de găsit, sunt si orașe relativ mari – populație 30 000, care nu au hotel.
-
“Casa particular”. Pe unele case apare un semn, un H culcat, albastru sau roșu, care înseamnă ca proprietarii au permis sa inchirirze camere. In medie doua camere, niciodată toată casa. Plătesc o taxă fixă la stat lunar plus 10 la sută din încasări. Taxa fixă variază între 30 euro in orașe mai fără turism si 200 si ceva in orașe turistice. Trebuie să aibă un standard gen aer condiționat si apă caldă. Aer mereu a fost, apă caldă sporadic, au instalație dar nu funcționează, nu o pornesc. Lenjeria de pat e acceptabila in cam o treime din cazuri. Intr-un fel e de înțeles, este aproape imposibil sa cumperi cearșafuri de calitate in Cuba.


De voie de nevoie stai în camere de astea. Hotelurile ori sunt pline ori foarte scumpe. Casele sunt la rândul lor scumpe. 25-30 euro pare sa fie pretul fixat. “Amigo Cuba esta a 30” mi-a zis o doamnă in Santiago. Toata lumea cunoaște pe toata lumea în sistemul de case particulare. Odată cazat vine doamna cu caietul și te întreabă unde mergi de aici. Caută în caiet si îți face legatura cu o casă particulară în orașul următor. Se cunosc între ei si își trimit clienți. Nu există ideea de competiție. Cineva zice că ălă e prețul si toți se iau după el. La fel si cu micile afaceri permise sau meniurile în paladar, toți la fel. Prețul la cameră e cam același chiar dacâ ești doar o persoana. Cum nu ai Booking ori altă resursă ești nevoit să o iei pe străzi să cauți semnele de casa particular. Suni la ușă, iese doamna si îți arată camera. Un proces extrem de obositor, stresant și riscant. În sezon în locuri turistice precum Trinidad ajung turiștii și nu e nimic liber. Dorm in parc cu banii in buzunar. Mie mi s-a întâmplat în Oriente să am rezervare telefonică și să fie plin. M-au expediat cu trei cuvinte, “no hay nada”. Oamenii te-ar lua la ei în casă să-ți dea camera “din fața”, aia bună unde țin bibelouri și plăpumi roz, dar nu au voie. Teoretic nu au voie nici măcar să vorbească cu tine. Din punctul de vedere al cazării și per se si calitate/preț Cuba a fost cea mai proastă țară în care am fost. Ceva asemănător am petrecut in Birmania când abia se deschisese.


Exemple specifice ar fi multe. In prima zi pe bicicletă dau de o plaja. Vreau sa rămân. Întreb pe la particulari. Toata lumea 25-30 euro. Nu se merită mă gândesc. E prost, relativ departe de plaja si non negociabil. Gasesc doi polițai care mă trimit la ceva campinguri. La primul camping tabela cu tarife e clară, 19 pesos. 19 pesos nationali pentru cubanezi, adica 3.35 ron pe casuta pe noapte. 19 pesos converitibili, adica 80 de ron pentru străin. Deși inițial mi-au zis ca au locuri acum îmi spun că ultima căsuță doar ce s-a dat. Daca vreau ma pot duce la casa particular Don Evaristo că are cazare. Nu mersi, îi zic la aia si ea tot insistă că e preț bun, ca are condiții. Explicația e simplă, muncind la camping câștigă salariu 1 euro pe zi. Don Evaristo ii da 2.5 euro, 10 la sută comision de camera închiriată. Merg la al doilea camping – nu e pentru străini. Nici al treilea, nici al patrulea nu au locuri. Hotelul – sute de euro pe noapte. Iar la particulari, vor 30 de euro si nu e negociabil desi sunt singur in camera dublă. Au început treaba asta de câteva luni și ei stiu ce știu, 30 de euro vrei sau nu vrei. Dacă stă goală camera nu e nici o problemă, e cel mai cubanez fapt cu putință. În Romania nu există asa nivel. Dușul e ireal, cand am intrat in baie pe întuneric am dat de o broască pe perete…

Odata cazat am vrut sa ajung la mult râvnita plajă Jibacoa. Nici aici nu e așa de simplu. Hotelul are plaja lui pentru oaspeți. Sindicatul polițailor pe a lui, al învățătorilor la fel, campingurile pe ale lor. O jumătatea de oră mergand pe jos până la poteca ce duce la plaja publica, ocolind plajele de sindicate și campinguri. La plaja publică nu e nimeni, nici oameni nici salvamar, nici un bar sa iei o limonadă.
Nu e mai nimeni pe plajă dar piscina de la “campismo” e plina de oameni. De curiozitate m-am bagat si eu la hotel. Stat in stat. Ca orice hotel de 4 stele tip resort din Europa sau Turcia. Vârsta minima 55 de ani, canadieni si europeni. Prețuri din altă lume, sute de euro.

Preferații sistemului sunt cei ce vin așa, cheltuie sute de euro pe zi si nu se băga in treburile cubaneze. Stau in hoteluri de plajă și fac un tur prin Havana în cel mai rău caz. Călătorii independenți sunt bineveniți dar trebuie sa se descurce. Vechea poveste, vrei sa vezi ceva trebuie să suferi un pic.