Luzon este cea ai mare insula a Filipinelor. aici se afla manila si jumatate din cele 100 de milioane de oameni. Paradoxal, are si unele dintre cele mai salbatice zone. Cordilliera, partea de nord a insulei este muntoasa, munti de insula tropicala, rar vezi stanci, in general sunt dealuri mai mari si imbracate in verde. Doua lucruri sunt de interes, clasa mondiala, terasele facute din dealuri si obiceiurile extraordinare mostenite de la triburile care au populat sau mai populeaza zona.
De la Manila pana in inima Cordillierei sunt 270 km si e nevoie de vreo zi si jumatate. Exista un un autobuz de noapte direct care face mai putin. Nu a fost pentru mine care am vrut sa vad pe unde merg si nu e nici pentru cei cu frica, condusul in intuneric bezna si pe sosele facute de nepoti de politicieni nu e pentru toti. Am pornit cu taxiul dis de dimineata prin traficul ireal spre una din cele 20 si ceva de autogari ale Manilei sa caut cursa de Baguio, un oras mai mare si nod rutier. Vai de orasul care nu are autogara centralizata. 20 de companii, 20 de patroni ce au cumparat un lot pe unde au putut si au incropit ceva autogara acolo. O ora si ceva in taxi si am ajuns la autobuz. Am urcat si am petrecut doua ore blocati in trafic sa iesim din oras.
Langa Manila exista autostrada. Nu e ea standard european dar este. Trecem de zona unde a fost baza militara americana de la golful Subic si incep dealurile. Incet peisajul se schimba. Case razlete, mini sate pe dealuri. Incep sa apara camioanele pline cu fructe si legume. Zona Cordillierei este mare producator. Teren si vreme perfecte, piata enorma la distanta relativ mica, nicaieri nu am vazut mai multe fructe si legume.
Ajungem la Baguio. Am asteptari. Oras de munte si universitar. Am decis sa stau o dupa amiaza sa vad. Cobor din autobuz sa descopar ca suntem aiurea, departe de zona centrala, trebuie sa iau taxi. Orasul e intins si haos total, pe vai si dealuri, cartierele separate complet unul de altul. Pe deal saracii, ghetourile, in vale mai e cum mai e. Furnicar total, case care nu iti vine sa crezi ca nu o iau la vale, culori si forme cum numai in Filipine vezi. Gasesc hotelul, au camere decat din cele mai scumpe, ce vazusem pe net nu e. Ma cazez peste drum. Seara in oras. Cu greu am iesit din cartier si am ajuns in centru. Cred ca sunt 50 de restaurante fast food de orice fel de la MCD si KFC pana la filipineze nationale si regionale, pana la restaurante unul de un fel. Peste tot gaini prajite, pizze filipineze innecate in ulei si cu zahar in ele si tot asa. Merg si merg, trec strada ca un kamikaze de cateva ori sperand ca restaurantul de peste drum este mai bun. Caut mancare cat de cat normala, sanatoasa, satioasa. Nici o sansa. Iau un piept de pui prajit, bineinteles, copt sau fiert nu exista si orez. Orezul este pre-preparat, adica a fost fiert, pus in cutiute de carton, livrat inghetat la restaurant si reincalzit in microunde. Nu are nici un sens treaba asta, un muncitor de fast food aici castiga echivalentul 500 de ron romanesti pe luna, cat ii costa sa puna o oala de fiert orez ? in cazul asta nu cred ca economisesc mai mult de 2-3 eurocenti la portia de orez. Productie de masa, daca nu e inghetat la un moment dat nu e efficient, nu mai comentez nici procesul, nici gustul.
A doua zi a dat norocul peste mine. Am dat de o mini autogara in drumul spre …autogara. Autobuzul pleaca in 10 minute spre Sagada, destinatia mea finala. E un mini autobuz dar bine ca nu e jeepney. Dealuri si mai mari, sate si mai razlete, salbaticie. Totul bine si frumos pana ajungem la 5 km de Sagada. Un trafic de nedescris, blocaj total. Cum poate fi asa trafic in ceva sat din varful muntelui ? E Filipine, se poate face trafic si la o intersectie pe camp daca ai 5 masini si nici o regula. Plin de lume. Sagada e populara. Turistii straini vinnpentru cosciugele atrnate de stanci. Filipinezii vin sa mai scape de oras si pentru ca e e la moda, pur si simplu.
Tarã de 100 de milioane de oameni si statiunea de munte cea mai cunoscuta arata ca sate de pe la noi. Au o singura strada care travereaza localitatea si strada aia cu greu permite sa treaca doua masini cand se intalnesc. Particularii, fiecare au facut pensiune pe unde au apucat. Au incercat sa se intreaca in etaje si detalii. Multi au muncit pe afara si se vede. Au imprumutat ce au vazut ei pe acolo.
Cazare e greu de gasit. Gasesc ceva, ma bag in camera sa dorm o ora. Cand ma trezesc ma uit pe geam si vad un caine agatat pe culmea de rufe. Nu am nimic, fiecare mananca ce vrea dar cand ai pensiune plina de straini nemancatori de caini nu prea se cade sa le atarni piei la geam. Abia astept sa o intreb pe patroana ce e cu cainele.
Raspunsul e ca a murit ca a mancat pungi de plastic si ca a vrut sotul sa faca autopsie sa vada de ce a murit. Ma asteptam la ceva de genul, rar am vazut loc unde turistul sa fie luat de fraier ca in Filipine. In plus, femeia asta a muncit in Elvetia cativa ani dar se pare ca nu a invatata prea multe. Mai pe seara stateam pe niste scari citind. Cativa baieti care lucrau la pensiune faceau un gratar. Au venit si m-au invitat si pe mine. Am refuzat politicos, nu mananc carne de animal care a mancat pungi.
Zona e foarte frumoasa. Dealuri mari, râuri, terase de orez, pesteri, chiar si stanci. Neasteptat de la o insula ca Luzon. Atractia principala sunt cimitirele. Este un cimitir mare, modern, pe pamant si multe altele raspandite pe stâncile din jur. Ideea e ca mortul nu vrea sa stea la intuneric si frig pe lumea cealata. Au inceput prin a-i pune in pesteri, conditii un pic mai bune ca in pamant. Apoi au decis sa ii puna in gura pesterilor, astfel incat sa fie si ingropati dar si la aer si soare. Urmatoarea tendinta a fost sa-i agate de stanci unde chiar e soare si aer curat. Treaba asta nu si-o permite oricine. Costa cateva vaci si gaini plus alpinistii care sa bage bara de fier in stanca si sa agate cosciugul. Ma gandesc ca in caz de taifun se mai produce cate o proverbiala revenire pe pamant de pe lumea “cealalta”.
Nicaieri nu am platit mai multe taxe sau taxe absurde ca in Filipine. Taxa de intrare in sat, taxe pentru mers oriunde in sat. Vrei la cimitir sau 500 metri mai incolo sa vezi cosciuge – obligatoriu ghid si taxa 12 dolari. Vrei la cascada de la cealata margine a satului, alt ghid alti bani. Nu conteaza ca e chiar acolo, ca o vezi de la geamul pensiunii. La o stanca cu cosciuge am dat de trei francezi cu origini magrebiee fara ghid. Interesanta discutie si ciocnire culturala cand i-a descperit ghidul meu. Am intrebat-o pe doamna de la oficiul de turism ce e cu atatia ghizi si taxe. Nu de altceva dar eram curios sa mai aud un raspuns “a la Filipine”. Ne trebuie ghid sa nu deranjam taranii din sat. Cum poteca ce duce la cascada trece pe langa gradinile lor am putea sa ii deranjam. In zona asta singurii se mai comporta corect sunt taranii din piata. Rosii si fructe de calitate excelenta, nuci de cocos perfecte, toate la pret normal.
La intoarcere m-am prezentat dis-de-dimineta sa iau jeepney sa merg pana la Bontoc, un orasel nod rutier. Mi s-a spuas ca o sa schimb dar ca am legatura imediat, alt jeepney spre zona cu terase. Imediat a insemnat sa astept 5 ore sa se umple jeepney. Soferul, foarte politicos, ne-a zis ca putem merge in oras ca ne gaseste el cand se umple. Am mers la muzeul triburilor. Foarte interesante expozitiile despre vanatorii de capete. Grupuri de 10 – 20 de barbati se incolonau la caderea serii si se porneau spre satele vecine. Atacau, omorau si luau doar capete si doar de barbati adulti. Cu cat aveai mai multe capete agatate de casa cu atat mai valorat erai in comunitate. E o chestie sa vezi craniile pe acolo si pe aia incolonati si cu sulite si capete in maini si sa te gandesti ca asta se petrecea acum 30 de ani.
Dupa vreo sapte ore de la plecarea din Sagada am ajuns la terasele din Banaue. Nu stiu ce a fost in capul meu, daca o luam pe jos cei 25 de km ii faceam lejer in 5 ore. Asta e, lectie invatata, inainte.