Amazon! Ce vă vine in minte? Sper ca nu pachete și capitalism necontrolat… Amazon – plămânul planetei, triburi rupte de lume, piranhas, șerpi enormi… Nu are ce au altele – istoria Nilului, semnificația Gangelui, civilizația (parțială) a Dunării dar e cel mai masiv și impunător fluviu al planetei. Bazinul amazonian e o lume separată, i-aș zice “Planeta Amazonia”.
Articolul de azi este despre o călătorie de circa 1600 de km pe Amazon făcută cu un vapor local de viteză mică. Începe la Manaus în inima bazinului și se termină la Belem unde fluviul se varsă în ocean. Durează cinci zile și se împarte în doua segmente, Manaus – Santarém și Santarém – Belem.
Am intrat în Brazilia din Guyana. Guyanele și Surinam sunt practic făcute din același material cu Amazonia – junglă și fluvii enorme. Granița dintre Guyana și Brazilia e in mijlocul la nimic, departe de lume. Trafic puțin, seara ofițerii de migrație guyanezi dispar. Pe noi ne-au procesat doar cei brazilieni. Asta înseamnă că figurăm ca rămași în Guyana. Se confirma ce am zis, Guyana e cea mai disfunctională țară în care am fost. De când am încercat sa aplic de viza online până când am trecut în Brazilia nu a fost decât un lanț de evenimente absurde. Probabil avem și interdicție acum. Lethem e sigurul oraș guyanez pe un teritoriu cât Muntenia și Moldova combinate. E separat de restul Guyanei de 20 de ore de mers cu mașina și alipit Braziliei. Populația știe portugheză și face cumpărăturile în Brazilia unde e mult mai ieftin. Guyana a fost un stat ratat încă din primii ani după independență. Brazilia a avut intenții să facă din Guyana provincie braziliană pentru că ar fi fost o ieșire mai eficientă spre coasta de est a Americii de Nord. Guyanei nu-i strica sa fie parte din Brazilia.
Lumea din zonă trece dintr-o țară în alta fără sa mai intre pe la vamă. E teritoriu amerindian, mulți au trăsăturile specifice. Marea majoritate sunt guyanezi, brazilienii nu prea au la ce merge în Guyana. Nu pot să subliniez destul cât de ușurat și bucuros am fost să scap din Guyana.
Brazilia e altă treabă. M-am simțit atunci când revii la civilizație după o lună undeva prin munți sau junglă. Infrastructură, locuri unde să mănânci sau să dormi, prețuri normale, siguranță, prezența statului…
Bonfim, primul orășel brazilian e un avanpost tipic de frontieră. Un loc uitat de lume pt brazilieni.
Dintr-o țară de sub un milion de oameni și fără economie, istorie sau o cultură proprie am trecut în una cu 200 de milioane care economic și cultural este un univers. Rar așa contrast. Străzi largi, distanțe mari, case puține. Se pare că Bonfim nu e încă populat la capacitate.
Ne cazăm pentru o noapte la o “pousada” bună, mâncăm fripturi la un preț imbatabil și ne odihnim binemeritat după aproape 20 de zile în Guyane. A doua zi luăm autobuzul până la Boavista.
Boavista nu e mare dar e sigurul oraș care conectează Brazilia și Venezuela. Pentru călători e important fiindcă pe aici se merge la muntele Roraima. Momentan e plin de refugiați venezueleni. În zona autogării e un mini-oraș de corturi. Fiecare clădire nefolosită e populată cu venezueleni. Situația e dificilă dar pare a fi echilibrată, toată lumea își vede de treabă. Muncesc ce pot, vând pe stradă, curăță, deschid mici restaurante. Politicoși și smeriți, multe femei și copii. Mai direct spus – ăștia arată și se comportă ca adevărați refugiați. Contrastul cu migranții economici și profitorii de sistem de care Europa e plină e “mare cât o catedrală”, sa folosesc o expresie braziliană.
Per total Boavista e interesant și nu e sub nici o formă orașul periculos despre care citisem în presă. Luăm autobuzul spre Manaus, inima Amazonului. Drumul durează o noapte și autobuzul e lux față de cele din Guyane, Surinam sau … România. Puțină lume reușește să doarmă, în spate sunt niște femei haitiene care vorbesc toată noaptea la telefon ignorând plângerile pasagerilor și avertismentele șoferului.
Manaus. Oraș mare, populație două milioane, izolat, legat doar prin fluvii de restul Braziliei. (Pe șosea doar în teorie se poate merge până la Rio sau Sao Paolo). Vechi, dărăpănat, aglomerat, nu e ce credeam. Cald și umid rău de tot, mă așteptam dar parcă e mai rău.
Manaus e faimos pentru goana după cauciuc care a culminat pe la 1900. În perioada aceea multă lume a venit să lucreze, practic atunci a început asaltul asupra Amazoniei. Câțiva au devenit miliardari în timp scurt. Totul s-a terminat rapid când un englez a reușit sa scoată niște semințe de arbore de cauciuc din Manaus. Ulterior englezii au dezvoltat plantații în Asia și Manaus a decăzut. În urmă au rămas populația, arhitectura și poveștile despre miliardari de cauciuc care își trimiteau lenjeria la spălat la Lisabona și își spălau caii cu șampanie. Interesant e ca a existat și o prezența din spațiul românesc în aceea perioadă. Nu intru în detalii dar zic doar că fetele muncitoare din Europa câștigau echivalentul la vreo 100 de grame de aur pe noapte (cam 6000 de euro în banii de azi) și cele mai căutate erau cele din spațiul dintre Budapesta și Moscova… Tare sunt curios cum au ajuns ele acolo acum 150 de ani când nu erau avioane și ce făceau cu atâția bani având în vedere că pe vremea aia nu erau telefoane cu sclipici sau poșete Gucci…
Luăm bilet să mergem cu o barcă până la Santarém. Santarém e cam la jumătatea drumului dintre Manaus și Belem. Ne vom opri să facem o pauză. 1600 km și cinci zile consecutive pe barcă ar fi prea mult. Biletul la cabină costă 300 de reali de persoană, la hamac e 150. Un real e cam cât un leu la valoare. Luăm la cabină. Bilete se pot lua de peste tot în Manaus și bărcile pleacă aproape în fiecare zi.
Vaporul e vechi și are o formă cum numai prin Amazonia vezi.
Ne prezentăm în port. Ne urcăm, ne cazăm la cabină și așteptăm să plece. Nu pleacă la timp ci cu vreo trei ore întârziere când termină de încărcat.
Încărcatul însuși e un spectacol. Lumea aduce tot ce-ți poți imagina. Mega-geamantane și boccele, paturi și dulapuri, mobilă, frigidere și mașini de spălat, mășinuțe de tuns iarbă, orice cutie imaginabilă. Bineinteles – căței, pisici și chiar hamsteri. Totul se petrece în ritm alert si pe fond de muzică populară braziliană dată la maxim.
La parter sunt mărfurile, la etajele 1 și 2 hamace, cabine și toalete. La capătul etajului 2 avem un bar și un restaurant. Barul are bere, supă la cutie și ceva dulciuri. Restaurantul e deschis câte o oră la prânz și una seara și are pe meniu doar orez cu carne de vită la 10 reali. Dacă nu te pui din timp la coadă riști să rămâi nemâncat, numărul de porții e limitat.
Hamace sunt câteva sute. Biletul îți dă dreptul la cinci metri pătrați de spațiu pe unul din etajele superioare. Nimeni nu folosește saltele, doar hamace. Densitatea e incredibilă, distanța medie e de 20-30 de centimetri între oameni. Familii întregi dorm in ele, copii în același hamac cu părinții.
Mergem încet pe fluviu la vale. E plictisitor. Fluviul e așa de lat încât malurile sunt la câțiva kilometri de noi. Lățimea maximă pe care o poate atinge Amazonul în sezonul ploios e de peste 30 km. Nu se distinge nimic pe mal, doar linia verde a junglei. Ar fi fost bun un binoclu. Drumul pe Amazon până acum nu a fost sub nici o formă aproape de imaginea clasică. Nu sar piranhas din apă, nu e plin de papagali colorați și maimuțe pe maluri, nu indieni cu sulițe… (Indieni nu încă).
Singura chestie notabilă a fost “întâlnirea apelor”, ceva mai jos de Manaus se întâlnesc Rio Negro și Amazonul însuși. Unul are apa albastru spre verde (Rio negro), celălalt maro din cauza aluviunilor. O perioadă merg paralel din cauza vitezelor și temperaturilor diferite și arată ca o panglică bicoloră. Apoi încet-încet încep să se amestece. Chestia asta are mare semnificație în cultura braziliană, apare în multe cântece și în filme, reprezintă amestecul de populații – albe, negre și indigene.
Drumul e cam plictisitor dar pe barcă e interesant. Brazilia autentică. Se cântă forro de la șapte dimineața la zece seara. Se bea bere la greu. Unele mese pe la prânz au deja saci plini de cutii goale dedesubt. Tot felul de oameni care nu se cunoșteau înainte de zilele astea stau unii la 30 de cm de altii în hamace și vrând – nevrând interacționează. O mare binecuvântare pentru socializare e lipsa internetului. Odată la câteva ore ne oprim în câte un orășel să lăsăm și să încarcăm pasageri și bunuri. Când ne apropiem de port începe frenezia. Toată lumea cu telefonul pe punte încercând sa prindă semnal să vadă ce s-a mai întâmplat în orele în care nu am avut semnal. Altă treabă e că la opriri pe barcă urcă zeci de vânzători ambulanți care oferă tot ce vrei și ce nu vrei. În medie vaporul stă câte o jumătate de oră. Unii care au mai mult curaj, eu inclus, merg pe țărm pe lângă port și mai explorează viața locală sau mai cumpără câte ceva. Dacă nu ești pe vas când sună goarna în Amazonia ai rămas.
Ajungem la Santarém. Agitație mare, coboară multă lume, se urcă la fel de multă. Coborâm și noi. Portul e departe de centru. Luăm o mășină de pe aplicație, în Brazilia am umblat cu Uber prima dată în viață mea. E mai ieftin cu mult că taxi și am luat de multe ori deși în general evit pe considerente morale. Ne cazăm la un hotel în centru și ieșim pe afară. Orașul e neinteresant, profund provincial și mai puțin agitat ca Manaus.
Cum Santarém e oraș de petrecut o jumătate de zi am decis să luăm autobuz și să mergem într-o stațiune apropiată, Alter de Chao. Luăm un autobuz local și ajungem în aproximativ o oră. E interesant sa mergem pe pământ după atâta apă. Peste tot vegetație luxurianta și case tipice zonei. Alter e recomandat foarte tare de brazilieni și pe bună dreptate. Boem, liniștit, frumos, plajă, apă curată, am petrecut două zile bune.
Santarém și la vale. Mai sunt încă 800 de km. Luăm bilet la cabină din nou. Pe bilet scrie că vaporul pleacă la 12:00, se pare că omul care ni l-a vândut a greșit. Ora de pleacare e 11:00 și avem noroc că are o întârziere la încărcare. Dacă nu avea îl pierdeam și aici rămâneam.
Cabina e și mai mică, la fel de umedă și nu are frigieder. Vaporul la fel de plin de hamace și mărfuri. Fluviul e din ce în ce mai larg, nu se vede nimic pe maluri. Ziua trece încet în ritm de forro și bere. Plictiseala e maximă. Toata lumea face la fel, ture până la bar, pe acoperiș și pana la etajul de jos. În căști cântă “La Chilia în port” și hip hop gruzin despre cel mai faimos penitenciar al Rusiei “Ciornîi delfin”. E clar ca am intrat și eu în modul pușcărie. Căldura și umiditatea nu ajută nici ele.
A patra zi e specială. Pe după masă începem să părăsim cursul central și o luăm la dreapta pe niște afluenți sau brațe laterale. Ambiguitatea e de rigoare, toate apele sunt atât de mari și așa de similare că nu îți dai seama când ești pe fluviul principal, când pe brațe sau afluenți. Amazonul a are peste 1100 de afluenți, câteva zeci dine ei mai mari ca Dunărea. După o vreme e clar că am intrat pe brațe. Pe maluri se distinge bine vegetația. Din când în când apare câte o casă mică de lemn urcată pe piloni.
Unde sunt case sunt și oameni, încep să apară bărci mici de lemn cu indigeni amazonieni. Vin vâslind cât pot de repede și se apropie până la 20-30 de metri de vapor. Lumea pune în pungi de plastic câte ceva – biscuiți, supă la cutie, napolitane și le aruncă în apă. Indienii le pescuiesc și fac cu mâna în semn de mulțumire. Toată ziua am avut vizite din acestea, câteva sute de bărci. Unii au bărci mai mari și vin și se agață de vapor. O persoană stă cu barca, alta sare pe vaporul nostru și vinde fructe și mâncare. Când termină sare înapoi în barcă cu care a venit și pleacă spre mal.
Prin junglă am mai stat eu dar doar câte trei-patru zile, maxim o săptămână. Greu de înțeles cum trăiește lumea aici. Case sunt destule, mereu pe mal și piloni. Făcute din lemn, simple până la rudimentar, toate au în față o câte o barcă priponită și rufe pe culme. Unele au antene de satelit, de unde curent nu știu. În sfârșit o luăm pe canale și mai mici. Aici chiar putem vedea pe mal. Vegetația formează un zid verde si șerpii boa și papagalii colorați tot nu ii vedem. Fauna e multă, îmi dau seama după miile de pasari care cântă și după unele răgete care se aud din când în când. Mai facem câteva opriri în orașele uitate de lume și ajungem la Belem.
Belem e vechi, parcă dintr-un film făcut cu un secol în urmă. Atmosfera e stranie, clădirile arată intr-un anumit fel din cauza umidității. Nu stăm mult dar sigur o sa revin.
Taxi și la aeroport. Spre alta Brazilie, carnaval la Salvador. Nu cred ca voi scrie un articol despre Salvador deși as avea material pentru trei. Atât zic – e un oraș ireal, unic, de neratat dacă vizitați Brazilia.
Cat despre Amazonia… Concluzia e clară. Nicăieri nu o sa vedeți mai mult verde sau natură mai dominantă. Masivitatea Amazonului mi-a schimbat complet sistemul de referință. Ce era fluviu mare, iubita mea Dunare de exemplu, e acum e un râu cu accente de pârâu in mintea mea. Efortul e mare dar merită plus că nu poți zice ca ai văzut lumea dacă nu ai fost în Amazon.
PS. La 10 zile după ce am terminat “croaziera” prima barcă cu care am mers, Ana Karoline s-a scufundat în Amapa lângă Belem în timp ce se întorcea spre Santarém. 42 de persoane au murit.
Peste încă două săptămâni a început epidemia în Brazilia. Amazonia a fost lovită extrem de tare, Manaus în special. E orașul unde vedeați la TV camioanele încărcate cu morți și cimitire cu gropi comune de sute de persoane. Într-o notă mai pozitivă, la sfârșitul lui septembrie Manaus se pare că a fost primul oraș mare al lumii care a ajuns la imunitatea de turmă, asta după ce trei sferturi din populație fusese infectată cu virusul.
Notă. Dacă vreți sa vedeți când mai postez articole noi sau poze vă rog dati FOLLOW sau LIKE pe pagina blogului ( “Blogul de călătorie VULPEA.RO” ). Accept cererile de prietenie și pe pagina personală Razvan Vulpe dar acolo nu postez mai deloc. Multumesc pentru interes.